O stare de rău. Să presupunem că e una dintre acele stări pe care o ai în timpul unui divorţ sau după ce pierzi pe cineva drag. Oricum, din multe puncte de vedere stările se aseamănă pînă la confuzie. Cine te salvează? Nimeni. Răspuns trist, dar potrivit. Sună telefonul. De obicei e vorba de prieteni care au aflat, nu se ştie cum şi de la cine. "Ştiu cum te simţi, dar o sa vezi, trece...". Trece pe dracu'! Reacţia e întotdeauna aceeaşi, doar prietenii sînt alţii. Stai şi asculţi, te laşi compătimit şi îmbărbătat. Toată lumea te întreabă dacă ai nevoie de ceva. Zîmbeşti strîmb, noroc că nu se vede: n-ai nevoie de nimic, totul e în regulă, o să treacă... Există şi o categorie de amici care vede în nenorocirea ta ocazia potrivită pentru a-ţi împărtăşi felul în care au trecut ei peste o nenorocire similară. În receptorul telefonului sau - caz tragic de-a dreptul! - chiar în discuţii faţă în faţă, încep să vorbească despre drama lor în vreme ce tu, cu zîmbet tîmp şi privire fals-interesată, asculţi, zîmbeşti, te minunezi, dar nu înţelegi nimic. E simplu, nu te interesează. Cel mai greu e în familie. Părinţi, fraţi, surori, oameni foarte apropiaţi, toţi vor să-ţi fie aproape. Eşti bolnav şi apoi convalescent. N-au nici o vină, dar oricît ar încerca să fie de convingători în compasiunea lor, ceva sună fals. E motivul pentru care simţi că-ţi fac mai mult rău decît bine. În astfel de momente vrei să fii singur. E cel mai greu lucru de obţinut. Toată lumea se oferă să fie cu tine, lîngă tine, pe tine. Toţi se simt solidari cu suferinţa ta şi au impresia că singurătatea în astfel de momente e la fel de nepotrivită pentru tine ca şi soţia de care tocmai ai divorţat. N-ai cum să te opui invaziei decît cu riscul de a declanşa o serie întreagă de tensiuni familiale. Te laşi încălecat de iubirea oamenilor care "ţi-au fost

şi-ţi vor rămîne tot timpul aproape". Ar fi, pr