Comentand, acum o vreme, un volum de studii semnat de Mircea Anghelescu, puneam in titlul cronicii ceea ce autorul reusea (si reuseste in continuare) sa evidentieze: farmecul istoriei literare. Cercetatori si critici atat de diferiti ca Paul Cornea si Eugen Simion, Nicolae Manolescu si Eugen Negrici, George Gana si Mihai Zamfir, Virgil Nemoianu si Mircea Anghelescu, fac din istoria literara, daca nu o stiinta inefabila si o sinteza epica, asa cum si-o imagina G. Calinescu, un domeniu multistratificat, extrem de complex si de atragator.
Suntem la ani-lumina de pomelnicele cenusii cu date si nume, de acumularea si expunerea informatiilor fara o idee structuranta si o perspectiva directoare; dupa cum nu vedem in scrisul acestor istorici literari nimic din stilul lemnos-pozitivist, livrat de altii impreuna cu „stiinta" literaturii. Ceea ce se vede este efortul de a studia obiectele culturale ale trecutului in toate contextele si determinarile lor, intr-o lectura plurala urmarind nu numai realizarea artistica, ci si cadrul socio-politic, coordonatele filosofice, structurile antropologice. Rezultatul, obtinut printr-un urias efort de cercetare si de creativitate, in acelasi timp, este ca aceste carti despre lucruri vechi sunt mai vii si mai semnificative decat multe volume consacrate actualitatii literare.
Cu volumul dedicat mistifictiunilor, Mircea Anghelescu a captat din start interesul cititorilor, facand ca aria specialistilor si cea a publicului larg sa se intersecteze. Aceasta nu inseamna, desigur, ca toata lumea va deveni experta in „falsuri, farse, apocrife, pastise, pseudonime si alte mistificatii in literatura", ci ca un asemenea subiect de discutie va interesa mai mult si pe mai multi decat, sa zicem, „echilibrul intre antiteze" al lui Heliade-Radulescu. Fara sa faca vreo concesie, pastrand rigoarea in documentare si stilistica sobra a auto