Cel mai trist sfârşit al unei poveşti de dragoste mi l-a relatat un arhitect, coleg de birou într-un institut de proiectare, care marţea, între 14:00 şi 16:00, dispărea fiindcă avea oră la amantă.
Toţi ne făceam nevăzuţi din când în când, unii cu oră la dentist, femeile cu oră la coafor. Ora la dentist mai putea fi amânată, dar ora la amantă nu, deoarece marţea, între 14:00 şi 16:00, soţul amantei, care era mare ştab la Primărie, analiza situaţia cu adjuncţii. În ce consta situaţia, arhitectul nu ştia. Fapt era că ştabul o analiza timp de două ore, exact cât îi trebuia amantului să întoarcă şi el situaţia pe toate părţile cu nevasta ştabului. Multe romane de dragoste care debutează sub cele mai frumoase auspicii se termină urât tot din cauza auspiciilor.
Tot ceea ce la început îi crea arhitectului un sentiment de securitate, după numai un an de program amoros îl făcea să îngheţe de frică lângă înfierbântata doamnă viceprimar. Al doilea motiv de angoasă era chiar programul. Ajunsesem, mi s-a destăinuit colegul meu de birou, să văd cu ochii minţii, până la cele mai intime amănunte, tot ce urma să se întâmple, din clipa când intram în bloc şi până ce închideam uşa blocului în urma mea. Era ca un film pe care-l văzusem de o sută de ori şi trebuia să mă prefac fericit că-l văd pentru prima oară. Cel mai mult mă neliniştea paralelismul orelor. Când doamna suna preventiv la cancelarie şi secretara îi spunea: „Doar ştiţi că marţea de la 14:00 la 16:00 dumnealui nu poate fi deranjat din şedinţă decât de şeful cel mare”, în loc să mă simt în siguranţă aveam accese de panică.
Ce mai încolo, încoace, nu numai că ştiam dinainte ce o să zică şi o să facă dumnealui minut cu minut la două şi un sfert, la două şi treizecei şi opt de minute, la trei şi cinci, la trei şi unsprezece minute, la patru fără opt minute şi tot aşa până ce apăreau pe ecran minun
