Partea cea mai interesantă a acestei cărţi cu doi autori e scrisă, culmea, de un al treilea. Fiindcă nici unul dintre interviurile semnate în colaborare de Nicolae Iliescu şi George Cuşnarencu nu reuşeşte să rivalizeze cu scrisorile trimise din exilul german voluntar de profesorul Ovid S. Crohmălniceanu. Formal, destinatarul corpusului e unul singur, Nicolae Iliescu. În realitate, mesajul afectuos, reiterat cu minime variaţii, îi are în vedere pe toţi membrii Cenaclului Junimea. Şi pe George Cuşnarencu, desigur, dar şi pe Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Ioana Pârvulescu, Sorin Preda, Emil Paraschivoiu şi aşa mai departe. Lucru firesc, în definitiv. (De altfel, într-o convorbire apărută în Tribuna clujeană şi reluată aici, le va face acestora o frumoasă declaraţie de dragoste paternă: „Ăştia sunt băieţii mei. Am devenit tată la 62 de ani şi cu o progenitură numeroasă, de care mă simt mândru.") Pentru ei, ţine seminare speciale la München, într-o vreme în care universităţile româneşti nici nu luau în calcul cărţile generaţiei optzeci. Se entuziasmează de succesul versurilor din Poema chiuvetei şi deplânge opacitatea în faţa Levantului. Dacă ceva uimeşte cu adevărat în corespondenţa aceasta, e tocmai devotamentul mentorului faţă de discipoli. Nu se supără niciodată pe ei şi nu le întoarce, nici măcar atunci când ar merita-o, spatele. Faţă de fiii risipitori (destul de numeroşi, dacă ne uităm un pic în urmă), grija lui e dublă. Îi îndeamnă să se ocupe de literatură şi numai de literatură şi încearcă să-i ferească delicat de anturajele nefrecventabile: „Cele ce-mi scrii despre aventurile tale la Literatorul (atât în prima, cât şi în a doua scrisoare) nu mă miră deloc. Ţi-aş fi proorocit din capul locului că aşa o să se întâmple. Când a fost întemeiată revista, E. Simion m-a întrebat dacă vreau să fac parte din conducere. Când am aflat cu cine, am declinat imediat ofer