Privită din perspectiva şi cu mintea românului din primii ani ai mileniului trei, o carte poştală color din anii 70, scoasă in tiraje de masă de Editura Meridiane la preţul de 1.50 lei, care infăţişează nişte coşuri de fabrică ce fumegă de zor asupra unui cartier nou-nouţ de blocuri din imediata vecinătate a acestuia, este o oroare. Nu doar ecologică, ci şi imaginea unei promiscuităţi sociale fără margini.

Pe atunci insă, acelaşi peisaj era motiv de mândrie naţională şi argument de propagandă comunistă: "Uite to'a'rşu' ("dom'le" era un apelativ interzis a fi folosit de români potrivit Legii votate de Marea Adunare Naţională la 28 octombrie 1977) ce-am făcut noi, comuniştii, in ţara noastră! Fabrici in care să lucreze muncitorii, nimeni nu şomează ca in Occident şi blocuri curate şi frumoase, in care să stea clasa muncitoare, nu bidonviluri mizerabile, cum e la marginea oraşelor lor". In timpul in care era rostită această demonstraţie, zidurile din secolul XIV ale castelului lui Iancu de Hunedoara se innegreau de zor sub fumul neincetat al combinatului…

Cine ar fi indrăznit să spună in anii 70 sau 80 că ceea ce se intâmpla la Copşa Mică era un cumplit genocid ecologic? Muncitorii-muncitori sau ţăranii muncitori fără prea multă carte erau mulţumiţi că măcar aveau de lucru şi o bucată de pâine cu brânză pe masă. Chiar dacă pâinea era cam negricioasă iar brânza cenuşie, la fel cum era şi cearşaful pe care dormeau şi viaţa pe care o trăiau. Totul era de un cenuşiu murdar, găinile şi porcii din curţile caselor ţărăneşti din oraşul până ieri sat, la fel ca şi macrameurile din apartamentele pipernicite din blocurile stas de patru etaje, aglomerate in jurul fabricii.

Dimensiunile strivitor de meschine ale apartamentelor de bloc, cu pereţii lor subţiri (astfel incât nici o intimitate să nu mai fie posibilă), uniformitatea exasperantă a impărţirii came