Svetlana Cârstean respectă, de la primul text, regula de aur a poeziei autohtone de succes. Poem transformat, după mai bine de zece ani, în volum, Floarea de menghină se alătură, ca sintagmă titulară, unui şir greu de urnit din reflexele mentalului literar românesc. Ştim de pildă din şcoală cum cel dintâi autor de versuri al dinastiei Văcăreştilor rimá cu destulă dezinvoltură în jurul unei indecizii cu implicaţii botanice cam transparente alegoric. Sau cum, în urma unor epuizante călătorii în Orient, Bolintineanu scoate la iveală un grupaj de poeme purtând cu ele toată candoarea crudă a strâmtorii Bosforului. Cei doi sunt, de bună seamă, departe de a fi singuri. Când, undeva după mijlocul secolului al XIX-lea, Maiorescu supunea recursiv tendinţa generalizată către asemenea ierbare de imagini unor foarte acide ironii, era deja un pic prea târziu. Apăruseră, pe un mal al Atlanticului, Florile... lui Baudelaire, în vreme ce, pe celălalt, Whitman cultiva, în linişte, Firele sale de iarbă. Din obiect estetic natural, adică cumva predefinit, ele devin produs final al unei întregi poetici a artefactului. Trec sub tăcere, ca implicit, cazul reprezentat, în deceniul al patrulea al secolului trecut, de teribilul opuscul al lui Arghezi, ca să ajung din nou, după o buclă cam amplă dar strict necesară, la subiectul cronicii mele.

Absolventă meritorie de Litere, într-una din faimoasele promoţii imediat postdecembriste, membră de prim plan a cenaclului condus de Mircea Cărtărescu, prezentă (alături de Sorin Gherguţ, Răzvan Rădulescu, Cezar-Paul Bădescu, Mihai Ignat şi T.O. Bobe) în volumul colectiv Tablou de familie, Svetlana Cârstean nu putea trece chiar indiferentă, la data când şi-a redactat poemul, pe lângă lista restrânsă, de bun renume, a acestor titluri celebre. Care, chiar dacă nu au influenţat-o tranşant în timpul scrierii, trebuie s-o fi ghidat, ulterior, în