E complexă, așa că stați jos să vă explic pe îndelete. Relația dintre Serbia și Kosovo este ultima rămășiță de instabilitate din războaiele care au terminat Balcanii după 1990. Și o problemă pe care UE s-a angajat să o rezolve, europenii au zis americanilor la un moment dat: știm că aveți probleme prin restul lumii, măcar de Kosovo ne putem ocupa noi, e în curtea noastră. Doar că europenilor nu le-a prea ieșit până acum.
Puțin în urmă: Kosovo e acea regiune care după războiul din 1999 și-a declarat independența. Observați că încerc să descriu fapte fără să iau partea cuiva, așa că nu mă bombardați cu comentarii despre cine și cum a avut dreptate. Nu acesta este scopul și oricum e destul de greu să găsești cuvinte neutre pentru o realitate foarte partizană. Deci, după ce a fost administrată de ONU și nu s-a ajuns la o soluție comună cu Serbia, Kosovo s-a declarat stat independent. UE a încercat să aibă o poziție comună, și a încercat din greu. Nu s-a reușit. 22 de state din UE recunosc independența, cinci nu o fac: Spania, Cipru, Grecia, Slovacia și România.
Ăștia cinci suntem ceea ce în limbajul conferințelor de specialitate a ajuns să se numească: non-recognizers. La nivel global, Kosovo a fost recunoscută de 86 de state și încă mai strânge recunoașteri (urmează un val de state africane).
Ne întoarcem la zi: UE s-a angajat să aibă grijă să nu se mai petreacă vreun război în Kosovo. Are chiar o misiune numită EULEX care trebuie să aplice legea acolo (se iau zeci de procurori și judecători din toată Europa și se trimit în Kosovo să aresteze corupți și infractori balcanici. Credeți că merge? Vă las surpriza asta pentru altădată).
În același timp până acum UE nu putea intra în relații contractuale cu Kosovo, pentru că cinci state nu recunoaștem independența. De unde diverse artificii și complicații. De pildă, EULEX spune că nu are o misiune de ”