"Pin-Pin este un pinguin, personaj de desene animate, creat de Luminiţa Cazacu. Serialul s-a născut în urma filmării unor pinguini deosebit de sociabili. Prin rotoscopie, pelicula a fost transformată în desen animat, care era iniţial conceput ca musical. (…) Astfel, Pin-Pin devenea eroul unor întîmplări în diverse regiuni ale globului, unde întîlnea animale-copii pe care şi le transforma în prieteni. (…) După 1989, serialul de desene animate a devenit lungmetraj, intitulîndu-se Călătoriile lui Pin-Pin. (…) Într-o vreme, din cauza cenzurii devenite tot mai absurde, care găsea aluzii peste tot la traiul greu al românilor, au fost tăiate dialogurile dintre personaje."

Toate acestea le aflăm din Wikipedia despre Călătoriile lui Pin-Pin, film prezentat, în afara concursului, la secţiunea "Proiecţii speciale" (1990, regia şi scenariul Luminiţa Cazacu " care, de altfel, a primit, tot în cadrul Festivalului Anim’est, Premiul pentru întreaga activitate; voci: Anda Călugăreanu, Horaţiu Mălăele, Florian Pittiş, Valeria Ogăşanu…). Nu mă îndoiesc nici de faptul că a făcut săli pline în 1991, şi nici de tăierea dialogurilor dintre personaje, lucru obişnuit pe vremea aceea. Doar că, văzînd pentru prima dată filmul acum, în 2009 (nu ştiu din ce motive l-am ratat la vremea lui…), l-am recepţionat golit de aura îndulcitoare a amintirilor copilăriei. Şi influenţată de amintirile unei alte copilării, mai recente, şi anume cea a copilului meu, marcată de cu totul alte desene animate: Babar, Franklin, Willy Fogg sau Familia trăsnită; Viaţa cu Louie, Lumea lui Bobby, Copiii de la 402; Piratul Jack, Dexter sau Fetiţele Powerpuff; Simpsonii; South Park…

Deja lucrurile o iau razna, veţi spune, South Park nu e pentru copii… Nu, dar copiii un pic mai mari se uită la el, nu-i poţi opri complet şi, încet-încet, îşi schimbă percepţia asupra animaţiei şi a lumii în general. O doză