Scădem nivelul științei și al excelenței umane pentru a le adapta la capacitățile promoțiilor tot mai largi de studenți sau reintroducem selecția severă a acestora, cu prețul dureros al îndepărtării multora? Învățământ de mase sau de elite: aceasta este dilema universității actuale.
În 1810, pe vremea lui Humboldt și Goethe, universitățile din întreaga Germanie numărau 50.000 de studenți (K.E. Jeissmann, P. Lundgreen, edd., Handbuch der Bildungsgeschichte, vol. I, München, 1987). Astăzi, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj se poate mândri de una singură cu efective mai ample. La o primă vedere, e un incontestabil progres... cel puțin în ordine cantitativă. Faptul că, într-o țară ca România, lipsită nu doar de universități, ci chiar de statalitate în 1810, accesul la învățământul universitar este astăzi atât de facil și general ar trebui să ne bucure.
Firește, o astfel de dezvoltare presupune că, între 1989, când UBB Cluj avea 5.000 de studenți, și 2013, când sunt înmatriculați mai mulți tineri decât la Oxford, Princeton și Yale însumate, a crescut capacitatea universității de a oferi un învățământ de calitate, de a recruta profesori de vârf, de a acumula biblioteci și expertiză în numeroasele materii noi, inexistente acum două decenii, de la studii europene și comunicare la diversele aspecte ale economiei sau filosofiei pe care sistemul comunist de învățământ nu le putea acoperi din rațiuni politice.
Totodată, e de bănuit că ameliorarea învățământului liceal și dezvoltarea cererii pe piața profesiunilor superioare au făcut posibilă și chiar necesară opțiunea majorității absolvenților cu bacalaureat pentru continuarea studiilor. E de negândit că un tânăr ar urma studii de masterat în comunicare pentru a sfârși ca vânzător într-un supermagazin.
Dat fiind că universitatea presupune o comunitate a excelenței, e
