În 1990, Cenaclul Junimea, la care citeau numele cele mai importante ale literaturii optzeciste s-a destrămat de la sine, fără ca membrii lui să fi discutat în comun dacă să pună sau nu punctul final. Istoria îşi lua revanşa: făcea concurenţă literaturii şi câştiga pentru câţiva ani rolul de protagonistă. În ce mă priveşte, frecventasem cenaclul în ultimii şapte ani, în fiecare marţi. Când, proaspătă absolventă a Facultăţii de Litere, ajunsesem la şcoala de la Roata, localitate în care ar fi trebuit, după legile vremii, să mă stabilesc, pretinsesem că, din cauza "unui foarte important cenaclu literar căruia îi e imposibil să se lipsească de prezenţa mea", aleg să fac naveta. Doamna directoare - căci doamnă era - a zâmbit subţire, nu m-a întrebat de ce nu fac naveta o dată pe săptămână de la Roata la Bucureşti, ci prefer s-o fac de şase ori pe săptămână (se lucra şi sâmbăta), de la Bucureşti la Roata şi retur. Mai erau şi alţi navetişti care, după o zi grea de drum şi apostolat literar, veneau direct în sala din Schitu Măgureanu, unde se stătea până la ore târzii. Într-o seară, cineva şi-a uitat geanta pe un scaun. Nedelciu, cred, a deschis-o, să vadă dacă e în ea vreun buletin, ca să o putem înapoia stăpânului. Am recunoscut dintr-o ochire geanta încăpătoare a navetei, cu setul de obiecte strict necesare cuiva care pleacă pe la şase dimineaţa de-acasă şi se mai întoarce după apusul soarelui. Şi, cum în acea zi singurul navetist în afară de mine fusese Cristian Teodorescu, le-am spus celorlalţi că lui îi aparţine, cu siguranţă, obiectul. Ceea ce s-a dovedit adevărat, când, după numai câteva minute, proprietarul, renumit pentru zăpăceala lui, s-a întors după geantă. Cenaclul fusese într-adevăr o ancoră în toţi acei ani de drumuri necontenite. Oaza de normalitate după care tânjeam. Numai că, în loc să-i citesc pe Mircea Nedelciu, pe Mircea Cartărescu, pe Cristian Teodor