In spatiul dintre blocuri, oceanul de ninsoare se unduia in ritmuri duioase de crivat vijelios. Viscolul troienise umerii dalbi ai automobilelor. Pubele, ciini, mite, oameni si copaci disparusera. Nici tu urme, nici tu drum. Din usa scarii am privit cu speranta in jur. Degeaba. Nici un clinchet de zurgalai, nici o fereastra luminata a dulce ospetie. Ningea. Valsul dantelat al fulgilor sclipea lin pe fundalul cenusiu-laptos al cerului. O feerie admirabila prin plictis. Stratul pufos si gros de omat depus sub florile de gheata ale geamurilor vestea zglobiu ceea ce televiziunile considerau a fi o apocalipsa alba. Nameti nemaivazuti, uragane polare, fiinte in pericol de moarte, drumuri paralizate, incompetenta si eroism. Ningea. O urgie pentru unii, un fenomen natural pentru altii. Prilej de catastrofare pentru unii, inceput al unui sir de fenomene corelate cauzal, pentru altii. Ninge abundent, apoi vremea se incalzeste, zapada se topeste, apele curgatoare se umfla in albii, e posibil sa fie inundatii, sau, cum vor spune jurnalele televizuale, vom asista la un cataclism lichid. Suvoaie nemaivazute, fiinte in pericol de moarte, distrugeri materiale, incompetenta si eroism. Acesta este, daca vreti, ciclul implacabil al stirilor de senzatie despre ritmurile vremii. Ningea, deci. Deconectat de la isteria zgomotoasa a televiziunilor, sufletul meu ii facu o vizita de sezon lui Vasile Alecsandri. Oare cum vor fi fost iernile pe vremea marelui barbat? Ce farmec discret al nametilor incolori, inodori si insipizi il va fi indemnat sa scrie: „Din vazduh cumplita iarna cerne norii de zapada, / Lungi troiene calatoare adunate-n cer gramada; / Fulgii zbor, plutesc in aer ca un roi de fluturi albi, / Raspindind fiori de gheata pe ai tarii umeri dalbi. // Ziua ninge, noaptea ninge, dimineata ninge iara! ..."? Ce simt al reveriei! Roiurile de fluturi ale noianelor infioara cu zale de ghe