Venisem la premiera Necuvintelor, a trupei Passe-Partout Dan Puric, nerăbdător, curios să văd ce se ascunde în spatele titlului pretenţios, prea nichitian după gustul meu. Eram totuşi profund încrezător în calitatea promisă de doi vulcani (vulcanul unu: Adrian Nour, sufletul spectacolului, scenarist, regizor şi ilustrator sonor, şi vulcanul doi: Vadim Rusu), o vulcăniţă (Ana Pepine) şi un vulcănel (Toni Dumitrescu, pe care recunosc că nu îl ştiam, dar care m-a cucerit definitiv - o să stau cu ochii pe el). Necuvinteeste o erupţie de energie şi de inventivitate a celor trei plus una, ştrengari ale căror şotii, uneori gratuite - de la care nu se pot abţine, conştienţi că bucuria cu care le comit va contagia sala, devenită partener de joacă -, alteori pline de subtile înţelesuri, cheamă la linişte şi împăcare. Tot spectacolul este, de fapt, o goană prin depozitul-colecţie de zgură şi zgomote urbane spre nemărginirea calmă a câmpului şi a cerului, spre cămara în care pacea izvorăşte, prin Cuvânt, din inima înduhovnicită. Spectacolul a crescut, inconfundabil, în curtea lui Dan Puric, părintele care şi-a învăţat puii să vâneze subiecte şi să adopte-adapteze procedee, să-şi creeze propria lume artistică, să o delimiteze fără să o limiteze, să nu se ia foarte în serios, ca să nu devină pedanţi, dar să nu uite, nici atunci când şuguiesc, că sunt datori să mărturisească Adevărul. Restul e măiestrie scenică. Nu voi spune mai mult despre Necuvinte. Ar însemna să glosez verbal ceea ce spectacolul transmite, în cea mai mare parte, fără vorbe. Mergeţi să-l vedeţi, o să ieşiţi din sală încântaţi, mai uşori, mai împăcaţi, mai încrezători.

ALEXANDRU CIOLAN(n. 1952, Bucureşti). Filolog (absolvent de spaniolă-română al Universităţii Bucureşti). Profesor navetist (Alexandria, Teleorman, 1977-78), corector, apoi redactor-traducător la revista "Lumea" (1978-83), redactor