Filmul regizat de Andrei Ujică, Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, a stîrnit nu doar admiraţie, nu doar dezamăgire, ci şi dezbatere. A produs două tipuri de reacţii: pozitive, în general din partea criticilor de film şi de artă, interesaţi mai ales de film ca obiect artistic, şi negative, din partea spectatorilor care l-au considerat un document istoric (prost). Acest tip de dezbatere, estetic-etic, este caracteristic oricărei opere de artă modernă şi cea mai bună modalitate de a-şi consacra obiectul ca operă (fie ea capodoperă). Rare, asemenea opere vorbesc deopotrivă despre artă, despre statutul artei şi despre societatea care intră în contact cu ea. Ca de obicei în cazul artei moderne autentice, şi acest film îşi devansează publicul. Din punctul meu de vedere, şi unii, şi alţii au dreptate. Numai că dreptatea unora n-are aceeaşi pondere cu a altora, tocmai pentru că vorbim despre un film artistic, nu despre un documentar. Dezbaterea de faţă, parte găzduită chiar în paginile Observatorului cultural, seamănă destul de mult cu cea iscată la mijlocul secolului al XIX-lea de Madame Bovary, tocmai pentru că şi acolo se pune problema moralităţii distanţei estetice pe care autorul o instituie între reprezentare şi conţinutul ei. Artistul păcătuieşte, de fiecare dată, pentru că rămîne neutru în faţa comandamentelor morale ale societăţii din care face parte. Flaubert pentru că lasă liber un personaj (presupus raţional) scăpat de sub controlul raţiunii, Ujică pentru că lasă liber un personaj istoric scăpat de sub controlul istoriei. În România de astăzi există o sensibilitate faţă de Istorie cel puţin la fel de acută ca sensibilitatea faţă de morală a Celui de-Al Doilea Imperiu Francez. Tocmai pentru că Istoria e prea aproape de noi, ne este greu să percepem o realizare artistică al cărei autor nu serveşte Istoria, ci o foloseşte pentru ceva ce, măcar în intenţie, o