Taxa de raft, obiectul eternei dispute dintre producători şi marile magazine va fi eliminată prin lege, iar iniţiatorii speră că asta va duce la ieftiniri. 30% este scăderea estimată de ministrul Agriculturii, Ilie Sârbu: “Nu ştiu cum ar putea creşte”, spune el. Păcat, iată cum:
1. Prima eroare e de poziţionare vis-a-vis de realitate. Indiferent de natura contractelor şi de felul în care le va schimba statul prin lege, hypermarketurile au dreptul să cumpere la ce preţ vor şi să vândă la ce preţ vor. Şi n-au vreun motiv nou să-şi sacrifice din marja de profitabilitate, oricum ar fi ea, mică sau mare.
Nicio afacere mai sus de butic nu gândeşte în termeni de ‘adaos comercial’ ci de randament al investiţiei. ‘Adaosul comercial’ este doar o pedală pe care apasă mai tare sau mai încet. Dacă legea opreşte celelalte pedale, adaosul va creşte până la randamentul dorit.
2. Modelul de afaceri al hypermarketurilor se bazează pe volume foarte mari. Însă principalul avantaj nu este suprafaţa. Ea e doar un instrument de marketing şi funcţionalitate. Principalul avantaj competitiv este viteza de reîmprospătare a mărfii. Şi asta-i valoarea adăugată pe care le-o dă şi clienţilor şi furnizorilor. Dacă rămâne fără ea, ajunge un butic supradimensionat. Fără taxe de raft şi cu preţuri mai mari, ca orice butic care se respectă.
Înseamnă asta că buticurile trebuie să dispară? Nici vorbă! Ele pot rezista bine-mersi, cu preţuri mari, dacă pe lângă avantajele obiective – satisfacerea comodităţi şi a urgenţei – oferă o calitate foarte bună a serviciului.
3. Faptul că hipermarketurile impun costuri fixe producătorilor are la baza un motiv simplu. Există marfă care se vinde greu. Foarte greu. Amintiţi-vă următoarea situaţie. Sunteţi în faţa raftului de, să spunem, vin. Vreţi să încercaţi unul nou. Eticheta arată bine, preţul vă spune că este premium. Ajungeţi acasă
