Mi-ar fi plăcut să nu fiu nevoită să-l parafrazez pe Mircea Cărtărescu, un scriitor pe care îl citesc întotdeauna cu plăcere, de ani de zile; mi-aș fi dorit teribil să trăiesc într-un loc și într-o lume în care bărbații chiar iubesc femeile, dar realitatea cu care ne confruntăm ne umilește zilnic, și pe noi, femeile, și pe poeți. Sunt convinsă că o societate în care bărbații ar avea interioritatea și intuiția lui Mircea Cărtărescu ar fi un loc în care femeile s-ar simți deopotrivă iubite și respectate. Din păcate, chiar și cele mai evoluate societăți încă discriminează femeile, subtil, flagrant sau abject, după caz.
Statutul femeii în societățile contemporane este în momentul de față fluid, ceea ce este bine, se schimbă, se revine, sunt tendințe și contra-tendințe. Misoginismul, la fel, vechi de când lumea, îmbracă diverse forme, de la interzicerea unor libertăți minimale pentru femei în Orientul Mijlociu și diabolizarea femeii ca sursă a păcatului în societăți tradiționaliste sau primitive, la mutilarea trupului sau a imaginii femeii, la lipsa de pedeapsă pentru violența asupra femeii, la promovarea pedofiliei prin căsătorii cu fete sub 14 ani, ș.a. Femeia-obiect, întâlnită frecvent în societățile occidentalizate este sursă neepuizată de literatură și artă de decenii, iar acest lucru nu pare să se schimbe prea curând, pare un fetiș perpetuu. Femeile sunt obligate, tot timpul, să se conformeze unor standarde, unor prejudecăți, unor roluri și unor imagini produse exclusiv de imaginarul masculin. Teama de femei și de ceea ce reprezintă ele în acest imaginar se transformă ușor în ură împotriva femeii, ură care îmbracă diverse forme, după gradul de evoluție al societății în care se manifestă.
Dincolo de dezbaterile teoretice despre rolul și statutul femeii astăzi, cred că este important să vorbim despre imaginea femeii în România, mai ales a femeilor care