Lupta dintre presedinte si premier, care de-a lungul timpului a asumat diverse forme, cunoaste acum o noua si oarecum surprinzatoare ipostaza. Este vorba de retragerea trupelor noastre din Irak. Lucrurile sunt in general cunoscute, sa le reluam totusi. Se stie, din momentul in care, sub mandat ONU, trupele romanesti au plecat spre Irak si Afganistan, nationalistii inraiti, prin goarnele lor ragusite, s-au intrecut unii pe altii ca sa se opuna unei asemenea insarcinari. Din campania lor nu aveau cum sa lipseasca accentele sentimentale tocmai pentru a flagela mai sever aceasta implicare militara in strainatate. Or sa mai moara ofiteri, subofiteri si soldati romani! Pentru ce? Ce treaba avem noi in Irak? Ce ne leaga de legendarele rauri Tigru si Eufrat? Punctul acesta de vedere, limitat, dar bine dozat emotional, s-a bucurat Ð cum era si logic Ð de o anumita audienta. Cei care s-au aflat la conducerea tarii nu s-au lasat insa impresionati de asemenea argumente si au actionat in consecinta. Romania, incorporata in Alianta Nord-Atlantica, de acum incolo nu mai traieste doar pentru ea si pentru mica ei gospodarie. De vreme ce suntem membri NATO si ne-am bucurat pana peste fire de faptul ca americanii ne-au luat sub mantia lor protectoare, avem si obligatii. Una dintre acestea o reprezinta tocmai participarea la asemenea misiuni internationale, alaturi de alte state membre ale aceleiasi aliante, tocmai pentru a stabiliza anumite zone nesigure de pe glob. In acest fel, axa basesciana Bucuresti-Londra-Washington a fulgerat triumfator si ne-am pomenit cu trupe la sute si mii de kilometri de tara. Numai ca acolo nu era o tabara de vacanta, ci razboi. Asa cum au prevazut sumbrele Casandre, au inceput sa moara oameni. Nu multi Ð fata de cati americani au cazut, victimele noastre parca nici nu ar conta Ð, dar cand e vorba de moarte judecata cantitativa e cea mai mare ofensa. Ce s