Costi Stan ar fi putut fi recunoscut drept un optzecist strălucit. Ceea ce a şi fost. Dar pînă în ’90, el a avut de tras şi ca scriitor, de pe urma faptului că s-a angajat reporter la Scînteia tineretului. Romanul lui de debut, Carapacea, a căzut între bărci din această cauză. Criticii grupaţi în jurul României literare l-au ignorat ca scriitor, pentru că era reporter la un ziar al partidului, iar în publicaţiile partidului a fost trecut cu vederea, fiindcă nu era principial „să ne lăudăm noi între noi“. Nu l-am auzit pe Costi să se plîngă din cauza asta. Asta era! Ştia suficient de bine cum mergea politica literară de la noi, încît să accepte cum stăteau lucrurile, ceea ce nu-l împiedica, din cînd în cînd, să facă bancuri despre modalitatea de acţiune critică a „trupei lui Manolescu“. Fiindcă era angajat la Scînteia tineretului, se afla pe lista ciumaţilor literari, ceea ce, observa tot el, nu-l împiedica pe Nicolae Manolescu să-l ţină oarecum în braţe pe criticul Victor Atanasiu de la aceeaşi Scînteie a tineretului. Cînd a apărut Desant ’83, Costi a făcut pariu cu noi, la cenaclu, că el va fi trecut cu vederea.

A avut dreptate: chiar şi criticii care l-au pomenit n-au scris nimic în plus despre el. Asta nu l-a împiedicat pe Costi Stan să scrie mai departe, iar din vechea lui condiţie, de vedetă incontestabilă a Cenaclului „Junimea“, să accepte că Mircea Nedelciu a devenit starul cenaclului. Costi nu era textualist şi nici nu-l interesa textualismul altfel decît ca subiect de discuţie, dar din prietenie cu Iova, cu Nedelciu şi cu Crăciun, nu se lua la ceartă cu textualiştii. Şi nu era omul care să n-aibă arţag literar, la o adică. Costi se bătea pentru cîte o chestie de-ale scrisului, pînă cînd cîştiga, sau ajungea la şah etern cu cel cu care se contrazicea. Polemiza delicat, îndeobşte, dar, în caz de ceva, ştia să reacţioneze şi golăneşte, fără