În cele din urmă, succesul lui Alexandru Solomon se bazează, ca şi în cazul regizorilor artistici, tot pe talent.
Eu încă merg la cinematograf. În fond, cu 8 - 10 colegi de sală, văd filmele ca acasă! La „ultimul Tarantino", eram vreo 15 şi mi s-a părut cam înghesuit. Şi, totuşi, la spectacolul de gală cu „Kapitalism - reţeta noastră secretă", sala de 900 de locuri a cinematografului din urbea mea era arhiplină - majoritatea spectatorilor era formată din tineri şi foarte tineri.
N‑am mai văzut atâta lume la cinema de la „4, 3, 2...", dar Mungiu tocmai luase premiul cel mare la Cannes şi e şi ieşean pe deasupra. Sigur, eu am fost la spectacolul de gală, în prezenţa regizorului, dar filmul a continuat să facă sala plină şi în zilele care au urmat. Mă tot întreb de ce are atât de mult succes Solomon cu documentarele sale, pentru că zilele trecute am repetat o experienţă pe care o mai avusesem acum câţiva ani la lansarea filmului despre „Europa Liberă".
Poate datorită „unicităţii" sale în cadrul noului val? Se poate, în fond, la „artistici" e înghesuială mare - Mungiu, Cristi Puiu, Nae Caranfil, Porumboiu, Radu Muntean şi încă alţii pe atât -, în vreme ce la documentarul de lung metraj, Solomon pare să alerge de unul singur. Şi produce! Cinci filme în ultimii şase ani, din care cele trei ce alcătuiesc un fel de saga a comunismului şi, cu ultimul, şi a post-comunismului.
În ciuda prejudecăţilor noastre, să intereseze totuşi atât de mult - şi un public atât de majoritar tânăr şi foarte tânăr - lumea pe care unii nici n-au prins-o şi lumea aceasta nouă şi colcăitoare, ce se naşte cumva cu forcepsul? Probabil, dar nici acest argument n-ar fi îndeajuns. Cum nici nu cred că toată tinerimea aceasta venise la film ca să afle „reţeta noastră secretă" de facere a capitalismului - oricum, e depăşită, a fost valabilă doar în primii ani ai naşterii sale, acum,