„Domnul Unirii”, ales la 5 şi 24 ianuarie 1859 în Moldova şi Ţara Românească, punea Europa în faţa „faptului împlinit”, noţiune prin care înţelegem interpretarea românească de către o pleiadă de oameni politici de excepţie a prevederilor Convenţiei de la Paris din 1858, care ofereau o uniune formală a celor două Principate.

Colonelul Cuza, coleg de şcoală cu Alecsandri, Kogălniceanu, aflat în rândurile revoluţionarilor paşoptişti, îşi dăduse demisia din funcţia de prefect de Covurlui, când a aflat că alegerile din Moldova au fost furate de caimacamul Vogoride sprijinit de Austria, în 1857, făcând publice documente luate de la o frumoasă soţie de demnitar căreia nu-i rămăsese indiferent tânărul colonel de 37 de ani.

Alexandru Ioan Cuza a fost conştient că el trebuia să întreprindă repede şi susţinut o serie de măsuri menite să consolideze Unirea din 1859.

Până la 24 ianuarie 1862 (deci, la trei ani de la dubla alegere), a reuşit să unifice administrativ Moldova şi Ţara Românească, creând instituţii centrale unice, cu sediul la Bucureşti şi să impună Europei recunoaşterea pe timpul vieţii sale a unirii. A fost bănuit că s-a aflat în spatele atentatului împotriva premierului conservator Barbu Catargiu, un antireformist convins.

A creat două universităţi (1860 - Iaşi, 1864 - Bucureşti), a dat reforma secularizării averilor mănăstireşti (1863), prin care 25 % din avutul ţării furat cu nesimţire de călugării de la Locurile Sfinte care fuseseră înzestrate cu pământ românesc în sprijinul ideii de cruciadă, a dat reforma agrară (1864), legea instrucţiunii publice care făcea obligatoriu învăţământul primar de patru clase, a dat Ţării un cod civil şi unul penal, a creat o şcoală de poduri şi şosele. Pe ascuns, a încercat să susţină planuri revoluţionare de eliberare a Transilvaniei. L-a ajutat pe Miloş Obrenovici să aducă arme din Rusia, pentru întărirea