Ministrul Vasile Blaga a demisionat în aplauzele tuturor, de la preşedinte până la liderii Opoziţiei şi şefii sindicatelor din Poliţie.
Toată lumea pare a fi de acord că a fost un ministru foarte bun şi că şi-a făcut bine treaba. Şi atunci de ce a demisionat? În sărăcia asta de guvern, în care incompetenţa lucrează mână-n mână cu voia întâmplării, când ai un ministru bun, normal ar fi să te rogi de el să rămână, nu? Iar textul oficial - că „şi-a luat asupra sa responsabilitatea politică pentru mitingul poliţiştilor" - e un bla-bla care nu prea convinge. Nici insistenţa cu care se tot spune că „a fost o demisie de onoare" nu e altceva decât o figură de stil. Probabil că mai aproape de adevăr sunt versiunea „lucrăturilor în partid" sau teoria „ţapului ispăşitor". Dar, până la urmă, pentru o gândire logică, tot nu se leagă: dacă e bun, de ce să-şi dea demisia?
Numai că noi ne-am pierdut logica pe cărările întortocheate ale tranziţiei. Dacă privim în urmă la mica istorie a demisiei la români după 1990, nu înţelegem mare lucru. La noi, demisia - din posturi mai mari sau mai mici - se dă, de cele mai multe ori, la nervi: te cerţi cu şefu' şi spui „gata!". După care o ambalezi frumos în „chestiune de principiu". Bineînţeles, la o adică, dacă te-mpaci cu şefu', revii asupra deciziei. Câţi politicieni nu şi-au dat demisia din partid motivând că „ideile lor nu-şi mai găsesc locul", că se află „într-un dezacord de principiu cu linia partidului", după care s-au întors frumuşel în partid pentru că au obţinut un post mai bun? Ori au traversat câte 4-5 partide, de fiecare dată plecând tot „din principiu"? Te-apucă ameţeala de atâta „principialitate" invocată de navetiştii politici ai tranziţiei...
Mult mai discretă e demisia provocată de lehamite. Oameni de bună‑credinţă care au acceptat un post sau o funcţie din dorinţa de a încerca să facă realmente ceva au pleca