De obicei, după finalul unei ediţii din festivalul Enescu, mai ales de când a fost extinsă la aproape o lună, organizatorii stagiunilor curente lăsau o perioadă de respiro până la gongul inaugural, pentru ca publicul să depăşească oboseala şi supra-saturaţia maratonului în care avalanşa de ansambluri, solişti, dirijori constituia o tentaţie.

Dar, totodată, şi un test de rezistenţă fizică şi psihică deoarece după festival nu mai „încăpea” nimic, iar riscul respingerii oricărei tentative de a propune alte concerte sau spectacole fiind extrem de mare.

Pe de altă parte, oferta primelor seri din stagiune trebuia să fie cu totul aparte, tocmai pentru a aduce “altceva”, determinând astfel publicul să revină totuşi cât mai curând în sală.

Ei bine, de această dată, după doar câteva zile, la Bucureşti, Filarmonica a invitat la concerte dirijate de reputatul Iuri Simonov, dar programul destul de pretenţios - Rossini, Wagner, Şostakovici – şi faptul că nu a avut şi un solist, au diminuat cota de atractivitate, sala rămânând cu destule scaune neocupate.

În schimb, spectatorii au invadat şi scena şi sala Radio, stând şi în picioare pentru a urmări un nou „Duel al viorilor”, proiect ajuns acum la cea de a treia ediţie, propunând deci acel „altceva” care să „prindă” şi prin faptul că există mulţi doritori să vadă „pe viu” un Stradivarius sau un Guarneri, chiar dacă în mod obişnuit nu sunt atraşi de muzica elevată (dovadă şi aplauzele numeroase… între părţile lucrărilor…), dar şi prin paginile atractive abordate de interpreţi. Aici ar trebui deschisă o paranteză încărcată cu o anume tristeţe, privind însă o abordare care din păcate ne este specifică în ce-i priveşte pe interpreţii români. Încă din studenţie, şi Gabriel Croitoru şi Liviu Prunaru s-au afirmat pregnant peste hotare, prin premii de anvergură şi performanţe artistice deosebite, dar nu s-au aflat în