O insulă ca o mare corabie a morţii, ale cărei ziduri de piatră sunt scăldate de valurile calde ale lagunei veneţiene. Numele ei este San Michele. Acum vreo trei săptămâni, părăseam agitaţia turistică a Veneţiei pentru a-mi regăsi liniştea într-un cimitir. Întâmplător, era chiar ziua mea de naştere.
În mod sigur, numele San Michele sună cunoscut multora, pentru că romanul memorialistic „Cartea de la San Michele" de Axel Munthe se afla la loc de cinste în bibliotecile părinţilor noştri. Insula cu acest nume de lângă Veneţia nu are nicio legătură cu cartea lui Munthe (la medicul scriitor, era vorba de o vilă de pe insula Capri, unde el a locuit o vreme), dar mărturisesc că am fost atras de ea de cum am ajuns în oraşul gondolelor. O simţeam familiară, un loc pe care nu-mi doream să-l vizitez ca un turist, ci să-l regăsesc. Sentimentul acesta este cu atât mai straniu, cu cât San Michele este locul unde, încă de pe la 1830, sunt duşi morţii Veneţiei.
Adică e o insulă-cimitir.S-a întâmplat să ajung pe San Michele chiar de ziua mea. Nu-mi plănuisem asta, ci luasem vaporetto să ajung pe insula Murano. Numai că, atunci când am auzit că, la „proxima fermata", e anunţat cimitirul, am simţit o dorinţă irepresibilă să cobor.
Pietre albe cu şopârle în soare
De departe, insula părea o mare corabie împietrită, făcută din ziduri trainice de cărămidă roşie şi, drept catarge, cu chiparoşi bătrâni. Ştiind că poartă oasele atâtor generaţii, că pe această corabie călătoresc pe tărâmul umbrelor, printre alţii, Ezra Pound, Joseph Brodsky sau Igor Stravinski şi impresarul său, Serge Diaghilev, am avut într-un prim moment un sentiment în care se amestecau strângerea de inimă şi respectul.
Păşind dincolo de poarta impunătoare a cimitirului, însă, am descoperit un loc minunat şi primitor, care parcă mă aştepta. Mi-am petrecut acolo câteva ore bune, plimbându-mă prin
