În urmă cu cîteva săptămîni, i-am luat un interviu domnului Pierre Housieaux despre patrimoniu, publicat între timp în numărul trecut din Observator cultural, care vorbea despre puterea alegătorilor în Franţa. o putere efectivă, care sancţionează: dacă nu eşti capabil, nu te mai aleg. M-am gîndit cu imensă tristeţe la situaţia de la noi. Da, avem constituţie, putem vota, dar sîntem nevoiţi să votăm de fiecare dată răul cel mai mic: am avut de optat între Vadim şi Iliescu, între Năstase şi Băsescu. La ultimele alegeri, cele pentru europarlamentari, nu m-am dus la vot. M-AM SĂTURAT SĂ VOTEZ RĂUL CEL MAI MIC. N-a fost numai un boicot al meu, personal. Mulţi nu s-au dus la vot din acelaşi motiv. Absenteismul trebuia să fie un blam moral pentru politicieni, o palmă care să-i aducă la realitate. Dar îmi dau seama cu şi mai mare tristeţe că el este complet ineficient şi steril. Marea masă a românilor, amorţită, îndopată cu mici, mituită cu făină, ulei şi cîţiva euro s-a dus totuşi la vot. Aşa că n-am făcut nimic, n-am rezolvat nimic, am rămas cu blamul. Iar politicienilor nu le pasă. Am fi vrut să-i usture... Nu mai pot ei de blamul nostru, îşi văd în continuare de interesele lor, de sforăriile, de bătăliile personale, de circul imens, de pe muşuroaiele de furnici. Zilele trecute, într-o discuţie cu colegii, m-am trezit susţinînd că totuşi, spre deosebire de comunism, acum sîntem liberi. Da, sîntem liberi, dar ce facem cu această libertate. În comunism, nu puteam vota, dar nici acum nu putem vota. Nu e o exagerare. Dacă nu am ce alege, înseamnă că sînt în imposibilitatea de a-mi exercita un drept esenţial de cetăţean. DE FACTO, PUTEREA NOASTRĂ DE ALEGĂTORI NU EXISTĂ. Dar nu vreau doar să mă lamentez, vreau să mă duc la vot. E dreptul meu, e dreptul vostru, al nostru, al tuturor românilor. Ne-am dat deoparte, ne-am exilat în propria ţară şi ne plîngem de milă. Ne-am