* Troia / Troy (SUA, 2004), de Wolfgang Petersen. Or fi existînd oameni care consideră că 175.000.000 de dolari pot să finanţeze şi fapte mai bune decît apariţia lui Brad Pitt în fustă, cu gura întredeschisă şi o şuviţă blondă în ochi - Ahile ca top model. Dar, pînă una-alta, oamenii aceia nu lucrează la Hollywood, iar Troia e genul de film la care Hollywoodul de azi se pricepe cel mai bine. (Asta nu spune ceva foarte măgulitor despre Hollywoodul de azi: cel de altădată se pricepea la fel de bine la mai toate genurile de film.) Nu e un poem vizionar, ci un film istoric solid şi prudent - mai pe gustul lui Hector, dacă vreţi, decît pe-al lui Ahile. Scenaristul David Benioff şi regizorul Wolgang Petersen s-au temut, probabil, că zeii ăia băgăreţi le-ar face filmul de rîs şi, cu toate că ar fi fost haios să-l vedem pe Zeus-Sean Connery zborşindu-se la Hera-Jessica Lange, "Nenorocito, mereu cu prepusuri, mereu pînditoare...", la care ea să riposteze, "Ce fel de vorbă mi-ai spus, amarnice fiu al lui Cronos?" - totuşi nu-i putem condamna pe realizatori fiindcă au preferat să se debaraseze de zei şi de toanele lor. În schimb, îmi pare rău că nu i-a preocupat trecerea timpului. Ar fi fost frumos să-i vedem pe războinici îmbătrînind în faţa şi înăuntrul cetăţii, cei zece ani de război depunîndu-se ca praful peste motivele lor iniţiale. Dar filmul concentrează toate evenimentele, de la răpirea Elenei la arderea Troiei, într-o perioadă care pare mult mai scurtă. Şi, tot la capitolul ocazii ratate, acum era momentul ca Ahile să ridice fruntea (dîndu-şi la o parte şuviţele fiţoase), să privească semeţ în ochii spectatorilor din o mie de cinematografe şi să dea glas adevărului, tăinuit 3.000 de ani, că el şi Patrocle au fost dintotdeauna profund gay . Bineînţeles că nu s-a putut: din felul cum îşi face intrarea (se trezeşte în cort, gol lîngă două sclave goale, şi pleacă să