Dimensiunea "levantină" a operei lui Panait Istrati a fost deseori evocată, în special din perspectiva culorii locale şi a pitorescului unei regiuni ce a furnizat mari cantităţi de exotism literaturii şi artei europene din secolul al XIX-lea, de fapt de pînă la primul război mondial. Din acest punct de vedere s-ar părea că proza lui Istrati, scrisă între 1922 şi 1934, prelungeşte un gen şi o tematică în acel moment cam epuizate în literatura franceză. în acelaşi an 1923 în care a debutat Istrati murea de altfel Pierre Loti, scriitor celebru şi pentru descrieri ale "haremurilor turceşti contemporane", devenit în 1891, la numai 41 de ani, membru al Academiei Franceze, unde fusese ales cu 18 voturi contra niciunul pentru principalul său concurent, "naturalistul" émile Zola. Cum Istrati în franceză scria şi în franceză s-a născut ca scriitor, situarea lui ca eventual autor de proze îmbibate de exotism oriental în acest cadru trebuie făcută. Cu atît mai mult cu cît exotismul de acest tip în literatura română este - sau era în acel moment - unul de imitaţie, după modele occidentale, franceze în primul rînd. Atît cît era şi aşa cum era, adică mai deloc, fiindcă nu de Orient erau interesaţi scriitorii români, ci de Occident. Parisul îi atrăgea, nu Istanbulul, chiar dacă Imperiul Otoman se europeniza cam în acelaşi ritm şi sub aceleaşi influenţe (franceză şi germană) ca şi foştii săi vasali din nordul Dunării. Multe înnoiri pot fi de altfel puse în paralel, ca de pildă apariţia primului ziar în limba turcă (1831), reforma vestimentară şi adoptarea de către sultan a costumului european (1838), introducerea unui Cod Penal de tip european (1840) şi apoi a unuia civil inspirat de Codul lui Napoleon, punerea bazelor Universităţii din Istanbul (1869). La urma urmelor, chiar şi Constituţia turcă din 1876 a avut ca model Constituţia belgiană, adoptată şi adaptată şi de români, nu?! E