Când părinţii Europei Unite spun că au după 50 de ani de eforturi o clădire neterminată, mulţi se întreabă dacă oboseala lor a meritat. Apoi, dacă adaugi şi privirea sceptică asupra monedei euro, care stă într-un singur picior – politica monetară – înţelegi că UE şi sistemul economic din jurul ei se află într-o fază critică. Chiar şi voci pro-europene anunţă prăbuşirea iminentă, dau ca termen limită summit-ul care se desfăşoară acum la Bruxelles.

Asupra acestei adunări a liderilor politici ai UE s-a acumulat o presiune uriaşă de aşteptări, fiind catalogată drept una a ultimei şanse, o piatră de hotar care va anunţa ziua de după.

Cred că pretenţiile pe care lumea le are de la înalta adunare sunt exagerate şi „uriaşele aşteptări” nu vor fi împlinite. Dacă punem summit-ul în cheia unei lupte acerbe pentru asi­gurarea de surse de finanţare a datoriilor suverane şi de trasări strategice noi, avem câteva repere, un instrument tip busolă care să ordoneze declaraţiile catastrofice într-o barcă a intereselor nespuse. Barca respectivă pluteşte de câteva săptămâni dinspre America şi poartă mesajele de nemulţumire ale marilor investitori care îşi văd profiturile tăiate în cazul introducerii unor reglementări mai stricte pe piaţa banilor. Atâta timp cât dolarul are în spate o uriaşă tiparniţă, intrarea lui în reguli mai stricte în zona euro nu poate duce la armonie. Marile fluxuri de capital trăiesc din volatilitatea cursurilor în situaţia de recesiune, când profiturile nu mai vin din creditare. Declaraţiile incendiare gen „moartea euro”, „scindarea UE” evident că infla­mează piaţa, iar agenţiile de rating fac diferenţa pentru crearea unor spaţii de fugă sau aplicarea „bulinei roşii” pe unele ţări.

Moneda europeană nu este cel mai bun prieten al dolarului, iar „armonica” aplicată cursului de schimb – au fost doar în acest an şapte trepte semnificative – a adus