Printre alte lucruri care mă ţin aproape de anii copilăriei şi ai adolescenţei este sportul. Aici am în vedere nu atît exerciţiul sportiv, care se poate practica de la tinereţe pînă la vîrste înaintate, ci mersul, uneori, în locuri care au o valoare sentimentală pentru mine - fie că este vorba de terenul de baschet şi cel de handbal/fotbal ale liceului unde am învăţat, fie că sînt terenuri de sport în şcoli unde au făcut carte amici ai mei. Pe aceste terenuri mi-am rupt pingele, am suferit cînd am pierdut şi am fost fericit cînd am cîştigat; am învăţat reguli de conduită sportivă, ce înseamnă să-ţi respecţi adversarul. Am făcut ani buni la un liceu sportiv, după care am schimbat şcoala întrucît m-am mutat la o clasă specială de matematică. Dar şi cînd am schimbat liceul, sportul a rămas un ingredient esenţial al vieţii mele de elev. Nu puţini erau colegii de la speciala de matematică care foloseau recreaţia mare pentru a mai avea o rundă de baschet; carte şi sport consumam cu pîine şi apă. Nu aş fi aşternut aceste rînduri, dacă nu aş fi întîlnit o situaţie cel puţin curioasă, deunăzi. Am mers în curtea liceului meu pentru a "trage la coş" - cum se spune în jargonul baschetbalistic. Nu a fost o surpriză pentru mine că terenurile erau într-o stare precară, dar imaginea a fost de-a dreptul dezolantă; asfaltul plin de denivelări, bălării crescute, iar panourile de baschet într-o stare jalnică. Orice explicaţie ar căuta să furnizeze administratorii liceului, ea nu are cum sta în picioare. Îndemnul de a scrie a fost întărit de un episod mai trist. La un liceu din apropiere am văzut, într-o după-amiază, cum terenul de baschet şi cel de handbal/fotbal - de altfel într-o stare mai bună decît la liceul meu - erau pustii în timp ce numeroşi copii se jucau pe stradă. Mi s-a părut o situaţie de neînţeles. Am întrebat copiii de ce nu joacă pe terenurile din curtea şcolii şi mi-au