Nu o să te întreb câţi ani ai. Şi nici când ai ascultat ultima oară o poveste. O să îţi dezvălui însă cum se naşte o păpuşă. Cum o bucată de lemn devine vie. Cum un om cu minte de copil creează momente. Cum o marionetă trezeşte fericirea, duioşia. Am pătruns în fabrica de jucării însufleţite. Dincolo de culise. Şi-am învăţat că teatrul e atunci când tu nu eşti doar tu. Şi, totuşi, de sute de ori acelaşi. E emoţie cu voce, repetiţie ce transpiră în miros de podea udă. Un act dintr-o altă viaţă. E jocul de-a sufletul altuia, de-a masca tuturor. Şi pentru asta, nu contează vârsta.
Pentru păpuşarii Teatrului Anton Pann din Râmnicu-Vâlcea, rolul înseamnă ceva ce găseşti numai o dată şi cauţi la infinit. Un alt fel de viaţă, mai colorat, mai pasional, mai curat. Această grămăjoară de oameni este singura din România care îşi mai confecţionează marionetele, pentru ca apoi să le mânuiască. Li s-ar părea pe dos să primească personajele de-a gata. Aşa că îşi adună talentul, tandreţea, imaginaţia şi răbdarea şi transformă nimicul într-o umanitate miniaturizată. Dar fabricarea unei păpuşi e mai mult de atât. E un secret, e "chimia" dintre zeci de mâini. "Fiecare păpuşă e deosebită în felul ei. Întâi e o schiţă, un desen. Eu, spre exemplu, lucrez la cioplitul capului, al feţei, alţii se ocupă de cusut, de lipit, de îmbrăcatul ei. Fiecare are părticica sa. Păpuşa trece şi pe la şapte persoane până este gata. Depinde foarte mult de caracterul ei. Atunci când le dăm viaţă ne inspirăm din ce există în jurul nostru, de oameni, de poveşti", mărturiseşte Viorica Stamate, un păpuşar care de aproape 14 ani dă glas şi sens micilor marionete.
CÂND DOI ACTORI DEVIN UNUL
Păpuşile, mai vechi, mai noi stau agăţate ca într-un hambar, atunci când nu muncesc. Sunt atârnate cu grijă, ordonat şi alintate din când în când. Cele mai mari nu văd lumina. Sunt închise în c