Problema pe care o formulați în această dezbatere nu s-ar putea pune, probabil, dacă n-am înțelege un lucru esențial cu privire la viața literară românească de azi. Ea a moștenit – și mai păstrează încă, nu se știe cît – o reverență cu totul specifică față de cronica literară și față de critica de direcție. Dacă în Occident această critică a dispărut, înghițită, pe de o parte, de Academie/ Universitate și, pe de altă parte, de jurnalism, la noi s-a menținut încă o anumită dualitate, denunțată de cîțiva comentatori mai tineri drept retard. Surprinzător e să constați însă că Nicolae Manolescu era conștient încă din 1983 de această defazare, observînd într-una din Teme că la noi „popularitatea cronicarilor a fost totdeauna mai mare decît a celorlalte categorii de critici“ și că în alte părți „cronica actualității e lăsată pe seama foiletoniștilor mondeni și a gustului public“. Dilema nu e, așadar, nouă, deși contextul s-a modificat inevitabil în ultimele două decenii, odată cu intrarea propriu-zisă în societatea de consum. Humanitasul și Poliromul, ca să ne referim doar la două dintre cele mai influente edituri de azi, au avut nu de puține ori intervenții decisive în impunerea unor trenduri culturale. În paralel cu ele, critica literară a rămas încă – măcar în raport cu Occidentul – o forță demnă de luat în seamă, nu de puține ori în opoziție cu „gustul“ acreditat de o editură sau alta. Și n-aș fi sigur că acest „retard“ se cere degrabă demascat și corectat. Rezistența criticii la imperativele pieței, departe de a fi un lucru nociv, mi se pare un fenomen cît se poate de lăudabil și mă surprinde că un eseist familiarizat cu o bună tradiție intelectuală de stînga precum Alexandru Matei îl poate trece cu vederea. Așadar, dacă cronica literară preocupată încă de valoare mai poate să ofere o cît de firavă alternativă la mecanismul implacabil al pieței, „retardul“ nostr