O încercare de evaluare comparativă a politicilor sociale din ultimele decenii. În primele zile ale lui 1989, în „Scînteia“ se vorbea despre un subiect ce a monopolizat şi debutul politic al lui 2009: măririle de salarii şi pensii. „O nouă şi elocventă expresie a grijii statornice a partidului pentru creşterea nivelului de trai”, se titra pe prima pagină a ediţiei „Scînteia“ din 5 ianuarie. În subtitlu se enumerau ultimele realizări: „Prin încheierea celei de-a doua etape de majorare a retribuţiilor, 4,4 milioane de oameni ai muncii beneficiază de venituri mărite; altor 800.000 de persoane li s-au mărit pensiile în anul 1988”. 

Lipseau produsele, nu banii

Se împlineau 45 de ani de construire a comunismului, iar partidul îşi propunea să demonstreze funcţionarea politicii ceauşiste. „Marea problemă a anilor ‘80 nu era însă lipsa banilor, ci a produselor”, spune profesorul de ştiinţe politice Daniel Barbu, de la Universitatea Bucureşti.

Măririle veneau aproape de finalul a opt ani de foamete şi frig impuse populaţiei pentru a se achita toate împrumuturile externe. Articolul din „Scînteia” amintea de „efortul financiar” presupus de aceste măriri de salarii şi pensii începute în vara lui 1988 şi continuate cu două etape în 1989. În finalul materialului, populaţia era liniştită: se menţiona că măririle nu vor afecta chiriile sau alocaţiile pentru copii.

Cum se făceau majorările salariale şi de pensii pe timpul lui Ceauşescu? Profesorul Daniel Barbu spune că „existau calcule algebrice desprinse de orice fel de realitate, care stăteau împreună, însă totul era o ficţiune”.

Într-o economie închisă, cu preţuri fără nicio legătură cu piaţa liberă (nici la combustibili, nici la alimente sau case), majorările de venituri se fixau prin „Planul unic de dezvoltare economică şi socială”, îşi aminteşte Theodor Stol