Eram student atunci când s-au lansat celebrele teze de la Mangalia. Le-am citit cu fiori, speriat de perspectiva recidivării îngheţului cincizecist. Dar numai cine a trăit vremurile de atunci poate înţelege impactul ideologiei asupra oamenilor care tocmai îşi câştigaseră parţial libertatea de a gândi. Partidul făcea apel la un nou puritanism ideologic, dar românii nu mai erau la fel ca în anii '50. Aşa încât am recurs la clasicul "boicot al istoriei". Din când în când câte un aparatcik evoca ortodoxia ideologică. Mi s-a întâmplat şi mie, în mai multe împrejurări, dar niciodată nu am fost somat să renunţ la cugetul liber.

Profesorii noştri au înţeles spiritul vremurilor şi ne-au încurajat să nu punem frâu gândirii. La facultăţile de istorie se recuperau masiv adevărurile interzise, iar bibliotecile îşi deschideau rafturile cărţilor puse de mult la index. Istoria veche era relativ detaşată de contextul ideologic marxist. Puţinele referinţe la ideologie erau formale şi întâmplătoare. Nici nu mi-l pot imagina pe profesorul Nicolae Gostar, clasicist cu instrucţie solidă, format la Cluj, de unde plecase tocmai din cauza nesupunerii lui, făcând apel la clasicii marxismului în descifrarea inscripţiilor eline şi latine. Fermecător în toate – de la conduită la competenţă -, profesorul Gostar era primul aristocrat pe care-l întâlneam. Era un exponent al vechii şcoli clujene, tobă de carte, riguros ca un neamţ, dar inventiv şi cuceritor ca un mediteranean. Cultura clasică îi indusese ordine superioară în gândire şi o detaşare neostentativă în raport cu spiritul vremurilor noi. Dacă la toate acestea adaug umorul lui desăvârşit, dar şi conduita umană, am în faţă portretul unui profesor dintr-o epocă apusă, din specia celor pe care nu-i poţi uita.

La Arheologie, am avut parte de unul dintre cei mai redutabili specialişti, celebrul Mircea Petrescu-Dâmboviţa. Era tipul