Pe drumul de întoarcere de la gară spre casă, reiau contactul cu vox populi din ţara noastră prin intermediul unui post de radio foarte popular, care îşi revarsă opiniile din difuzorul taxiului. Hai să vorbim despre războiul din Irak, vreţi? - îşi îndeamnă ascultătorii o voce de DJ. Şi cît ai zice peşte, telefoanele încep să zbîrnîie. Bună dimineaţa! Ţi-ai luat micul dejun? - Da, de mult, acum sînt deja la servici şi vă ascult. - Şi ce zici, va fi război? - Daaa! Americanii, săracii, n-au petrol şi au nevoie, că maşinile lor consumă mult. Dar celelalte ţări ar trebui să-i lase să-şi rezolve singuri problemele. O altă voce intervine, somnoroasă, în dezbatere: ce vă veni cu tema asta aşa, în zori de zi? - Păi e la ordinea zilei, nu? O fi, da' eu am teză! - explică vocea. Bine, o să le spunem atunci americanilor să mai amîne războiul pînă îţi termini tu teza, ha, ha! Şi dezbaterea continuă. Ofurile noastre publice mi se par alarmant de depărtate de păsurile unor vecini, pe care tocmai le-am ascultat în ultimele cîteva zile. Astfel, nu tocmai departe de noi, Turcia, de pildă, este într-o situaţie de-a dreptul insolubilă. Singura soluţie pentru frontul din nord, fără de care sînt greu de imaginat şansele unui război care, de data asta, trebuie să fie şi terestru, Turcia este prinsă între ciocan şi nicovală. Pe de o parte, viitorul ei în NATO şi în Europa - la care se adaugă presiunile conjuncturale uriaşe ale americanilor - fac imposibil şi gîndul neangajării. Pe de altă parte, a intra în război şi a participa cu trupe dincolo de graniţă, cum li se cere în mod imperios, înseamnă să se regăsească în aceeaşi tabără cu kurzii, înarmaţi şi ei de americani pentru a lupta împotriva lui Saddam. Or, aceştia au declarat cît se poate de clar că dacă prind vreun picior de turc înarmat în nordul Irakului, uită de Saddam şi se întorc la vechea lor problemă. Din punctul de vede