La încheierea secolului XX, în orbita lui 2000, cu numai cîteva zile înaintea schimbării datei, o dispariţie simbolică a trecut aproape neobservată. Dacă vreuna dintre arte şi-a pus apăsat pecetea asupra secolului ce tocmai s-a sfîrşit, aceasta a fost cinematografia, unica artă inexistentă pînă atunci: invenţia fraţilor Lumière ne-a luminat în întuneric existenţa şi s-a identificat cu tot ceea ce secolul XX a adus drept inovaţie absolută. Discipol şi contemporan al fraţilor Lumière, Robert Bresson s-a stins la 98 de ani, aproape de aceeaşi vîrstă cu secolul; s-ar zice că i-a fost, fizic, imposibil să treacă pragul 2000.
Pentru tineri, ajunsese de mult un necunoscut; pentru cei maturi, un mit: mulţi vor fi crezut că de mult nu mai e printre noi; dar pentru intelectualitatea franceză din ultimii cincizeci de ani, el era oricum cel mai mare regizor de film pe care Franţa (pămînt prodigios în talente) l-a dat pînă acum.
Pentru români, el a însemnat un şoc - şi ajung cu asta la propria mea adolescenţă. Cînd, în 1958, cu ocazia primului Festival al filmului francez de la noi, publicul bucureştean asista la prezentarea capodoperei Un condamné à mort s'est échappé, foarte mulţi spectatori trebuie să fi avut, ca şi mine, senzaţia că aflau abia atunci ce înseamnă arta filmului. Acea peliculă în care nu jucau actori profesionişti, în care se schimbau doar treizeci de cuvinte, unde fiecare cadru părea o pictură, iar motivul din Kiric al Marii Misse de Mozart ajungea pînă la urmă să fie eroul principal, dădea ideii de film o dimensiune interioară nebănuită. Expresia "cinematograf de artă" n-o fi fost oare inventată chiar pentru Bresson?
A regizat doar treisprezece filme în patru decenii: toate însă capodopere. A crezut, cu fermitate, că face cinematograf, artă suplă şi perfectă, nu cinema, adică teatru filmat, în cel mai bun caz, dacă nu divertisment in
