Scurt, foarte scurt, scurt de tot, intamplarea care urmeaza nici nu merita sa fie povestita.
Unui inventator, o revista importanta i-a luat un interviu lung, de sase ore, ca la sfarsit sa se dovedeasca - ce moment penibil! - ca reportofonul n-a inregistrat nimic, fiind defect. Istorisite pe scurt, in cateva cuvinte, pana si nenorocirile par sa-si piarda emotia. Un prieten, un om intre doua varste s-a asezat bun zdravan in fotoliul lui, in fata televizorului, iar cand sotia l-a intrebat "E ceva interesant?", el era mort. Povestea interviului ratat e tot atat de nelinistitoare ca si moartea subita a prietenului meu.
Pentru un om de stiinta indelung neluat in seama, chiar si un prim interviu de un sfert de ceas inseamna ceva. Partea proasta, la persoanele nedeprinse cu onorurile, e ca la primul interviu insira banalitati, sunt timorate si nu spun ce-ar vrea sa se stie cu adevarat despre ele. Vorbesc cum au vazut ca vorbesc altii, degeaba. Daca interviul e mai lung, de un ceas, doua, pana si-n cel mai cumpanit neluat in seama biruie dorinta de a se da o data mare. E tare greu sa tii in tine frustrarea zeci de ani, ca fetusii aceia care zac extrauterin, impachetati intr-un strat de calciu. Primul interviu, daca e de un ceas, doua, ii face pana si pe resemnati mai vioi, insa tot cabotini. E de mirare cat de conventionali si de plicticosi pot fi oamenii, care ar avea ceva de zis, daca nu trec de punctul critic al oricarui interviu mai consistent. Intr-un dialog de sase ceasuri insa se schimba treaba.
La inceput, inventatorul i-a raspuns reporterului la intrebari corect, cu multe referinte la inventia lui si la situatia ingrata a cercetatorului solitar. In sinea sa, simtea ca vorbind astfel, crispat, didactic, rateaza o sansa. Orice s-ar zice, o convorbire pe mai multe pagini, intr-o revista foarte citita, e ocazia care nu trebuie ratata. Nu se poate ca o r
