După cîţiva ani de luptă cu tranziţia şi procesul de modernizare, românii veacului al XIX-lea, fără a gusta din fructele modernităţii, ci doar din bunăstarea aparentă, s-au trezit că multe dintre lucrurile „construite“ nu prea seamănă deloc cu ceea ce li se promisese sau cel puţin cu ceea ce se strigase în gura mare prin gazete, prin saloane, pe la răspîntii de sate şi întîlniri ad-hoc. După aproape treizeci de ani de reforme, adică pe la 1860 – reformele începuseră pe la 1830, prin Regulamentele Organice –, mai nimic nu pare să aibă „conturul“ trasat iniţial, tranziţia se prelungeşte la nesfîrşit, iar în peisajul parţial şi incomplet al modernizării au apărut, cum este şi firesc, o serie de personaje. Principala critică adusă acestei etape de către toţi cei care au trăit şi au dus pe umerii lor soarta modernizării se referă la moravuri, la caractere. La început i-au numit crai, mai apoi ciocoi, apoi „fante“, dar numărul lor a crescut fără doar şi poate... Educaţia, proiect deloc major al acestei perioade, a fost cel mai mult speculată. Întorşi de prin Apus, mulţi fără diplome, etalînd cunoştinţe „enciclopedice“ pentru vremurile de atunci, şi mai ales pentru oamenii de atunci, unii şi-au făcut o carieră din a fi „intelectuali“, gata oricînd să predice despre orice şi oricînd, etalînd în saloane cunoştinţe prost verificabile, împiedicîndu-se în pronunţarea unor noutăţi în „franţuzeşte“ fără a vorbi franceza, logoreici, gureşi, afişînd cu dezinvoltură „analfabetismul“ vîndut drept ştiinţă, explicînd cu suficienţă teorii, perorînd despre „libertăţi şi egalităţi“, fără a înţelege sensul cuvintelor, invocînd cu înţeles prietenii intime cu mai marii intelectuali ai Europei. Cauzele unor astfel de ascensiuni fulminante sînt hulite fără încetare în gazete, fără a produce însă şi îndepărtarea „intelectualilor“ analfabeţi şi suficienţi. Sistemul educativ precar, lipsa de