Există o stare de spirit schimbată în ţări care nu fac parte din zona euro faţă de finele lui 2008/debutul lui 2009. Atunci, neapartenenţa la zona euro a adus în prim-plan tăria constrângerii valutare. A contribuit la acea atitudine şi faptul că Banca Centrală Europeană a tratat ţările UE în mod diferit; cele din afara zonei monetare unice nu au putut beneficia, fie şi indirect (utilizatorii direcţi fiind bănci), de linii de finanţare speciale pentru care colateral erau obligaţiuni suverane ale lor. A izbucnit, ulterior, criza datoriilor suverane, care a afectat sever zona monetară unică; s-a dovedit că zona euro nu garantează, în sine, evitarea crizei de lichidităţi, a insolvenţei. Dificultăţile Greciei, Portugaliei, Spaniei, Irlandei au reconturat cursul de schimb ca mijloc de corectare a unor dezechilibre mari. Două dintre ţările baltice se află în menghina stabilităţii nominale a cursului de schimb rezultată din regimul de consiliu monetar. Nici Suedia şi Danemarca nu se mai aud cu insistenţă în demersuri de aderare la zona monetară unică. Iar Marea Britanie se simte mai bine cu curs flexibil în tentativa de a-şi corecta dezechilibrele mari.

Contextul schiţat mai sus ar favoriza argumentaţia care vede în depreciere un mijloc de a se sprijini ieşirea din recesiune. Sunt însă aspecte care merită atenţie atunci când judecăm trade-off-urile (compromisurile) cu care se confruntă BNR. Inflaţia la noi, aşteptată la peste 7,5% în 2010, rămâne printre cele mai înalte din UE, deşi activitatea economică a căzut. În timp ce prin alte părţi se manifestă un spectru al deflaţiei, la noi trendul dezinflaţionist a fost inversat prin creşterea TVA. Drept este că în august inflaţia a fost mult sub aşteptări, ceea ce arată că efectele puseului nu au avut durabilitate. Dar avem rigidităţi pe pieţe. Iar o depreciere, fie ea controlată, a leului ar reinflama inflaţia, care a