Roger Federer nu avea cum sa piarda finala de duminica de Wimbledon.
Poate ca meciul in urma caruia a devenit, inclusiv statistic, cel mai mare tenismen al tuturor timpurilor nu a fost, nici pe departe, performanta sa cea mai stralucitoare, poate ca invingatorul moral al partidei a fost reinventatul si bravul Andy Roddick, poate ca fara accidentarea lui Rafael Nadal parcursul lui Federer catre cupola lumii ar fi fost mai dificil.
Dar ceea ce s-a intamplat duminica la Londra pur si simplu trebuia sa se intample in virtutea unei logici istorice nu numai a tenisului, ci a sportului in general.
Mai mult decat un sportiv
Roger Federer nu este cel mai mare jucator al tuturor timpurilor pentru ca are cele mai multe titluri, finale si semifinale de Grand Slam din istorie, nu pentru ca a avut cea mai lunga perioada de supematie in fruntea ierarhiei ATP, nu pentru ca a revenit in fruntea acestei ierarhii, nu pentru ca a castigat patru ani la randul tofeul Laureus, care-l recompenseaza pe cel mai bun sportiv din lume sau in virutea oricaruia dintre recordurile sale deja imposibil de tinut minte.
El este cel mai mare pentru ca jocul sau este incomparabil cu tot ceea ce s-a vazut pana acum in istoria tenisului, un joc care a scos tenisul din randul sporturilor, transformandu-l in arta.
Federer nu alearga, el danseaza, nu sare, el pluteste, el nu imprima traiectorii ale mingii, ci picteaza pe teren, el nu izbeste mingea, el o provoaca, o mangaie, o bicieste, o domina ca pe o amanta dificila. Nu a facut nicio concesie eficientei in fata artei.
Spre exemplu, a refuzat cu obstinatie sa aseze cea de-a doua mana pe racheta la lovitura de rever, pentru a da mai multa forta si precizie loviturii sale mai slabe. A ales o lovitura poate mai fragila, dar de o gratie si frumusete perfecte.
Federer