Din cauza lui Mussolini, cohorte intregi de italieni au navalit in Romania si s-a stabilit fiecare unde-a putut. Bunicul meu nu a fost singurul oplosit pe aici, dar eu n-am apucat sa-l cunosc. ~i stiu doar urmasii rudelor si prietenilor cu care se asezase pe linga Manastirea Hlincea. Astazi, dintre cei care au mai ramas, nu mai vorbeste nici unul italiana.
Dupa 1989, privirile tuturor s-au indreptat spre Italia. Vintul schimbarii intorsese cu 180 de grade sensul sperantelor. Romanii - si nu numai natia lor - erau cei care ar fi vrut sa se stabileasca in lumea civilizata. 45 de ani de comunism au intrerupt aproape complet legaturile italienilor ieseni cu cei ramasi acasa, dar acest lucru n-a fost un impediment.
Nu mi-am cautat niciodata verii din peninsula. I-or fi gasit alti romani din sutele de mii, poate milioanele, care au plecat acolo. Unii si-au facut un rost, altii si-au fortat norocul si au dat chix, iar o alta parte s-a intors in tara, cu ceva capital si un dram de experienta.
Din aceasta ultima categorie fac parte cei pe care i-am intilnit deunazi intr-un magazin cu materiale de constructie si amenajari interioare. Eu cintaream din ochi preturile, ei masurau faianta - dar cu un ochi mult mai experimentat decit mine.
Probabil ca nici nu i-as fi bagat in seama daca unul dintre ei n-ar fi exclamat in gura mare, de parca ar fi fost singuri in magazin: „Guarda, Vasile, faianta de care ne trebuie!“ Mi-au trebuit citeva secunde ca sa pricep, dar apoi am dat vina pe globalizare.
Cine stie, poate ca peste vreo trei-patru ani voi auzi chestii ceva mai complicate, de genul: „Guarda, Vasile, la faience che necesita!“ Din cauza lui Mussolini, cohorte intregi de italieni au navalit in Romania si s-a stabilit fiecare unde-a putut. Bunicul meu nu a fost singuru
