Rugăciunea Domnească reprezintă pentru ortodocşi cel mai desăvârşit model de rugăciune. Rugăciunea pe care Dumnezeu Fiul a alcătuit-o la rugămintea unuia dintre Apostoli: „Doamne, învaţă-ne şi pe noi să ne rugăm” (Luca 11, 1). Puterea ei, uşurinţa de a fi înţeleasă şi bogăţia cugetărilor ei o fac să fie cea mai de seamă dintre toate rugăciunile, fiindcă marea ei putere stă în faptul că prin ea nu numai „că ne rugăm împreună cu Iisus Hristos” (Origen), ci „ne rugăm cu înseşi cuvintele Mântuitorului”, cum spune Sfântul Ciprian.

„Tatăl Nostru” este cea mai uşor de înţeles dintre toate rugăciunile, pentru că „pe cât este de restrânsă în cuvinte, pe atât este de cuprinzătoare” (Tertulian). „Toate câte le cerem în rugăciunile noastre se află cuprinse în Rugăciunea Domnească” (scrie Sfântul Ciprian, în „De Oratione Domenica).

Rugăciunea este alcătuită din trei părţi: chemarea, cererile şi încheierea, fiecare parte având rostul şi semnificaţia sa.

Chemarea ne pune în adevărata stare de rugăciune: „Tatăl nostru, care eşti în ceruri”. Cele şapte cereri cuprind năzuinţa credinciosului ca numele Tatălui să se sfinţească în el („Sfinţească-se numele Tău”), ca împărăţia Lui să fie „printre noi şi în noi” („Vie împărăţia Ta”), iar rugătorul să fie vrednic de a împlini voia lui Dumnezeu pe pământ, aşa precum îngerii o împlinesc în cer: („Facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ”).

„Pâinea noastră cea spre fiinţă, dă-ne-o nouă, astăzi”, cea de-a patra cerere, înseamnă că dorim a primi de la Domnul tot ceea ce ne trebuie pentru întreţinerea vieţii trupeşti şi sufleteşti. Iertarea păcatelor noastre, în aceeaşi măsură în care şi noi suntem în stare să iertăm celor ce ne greşesc, o cerem atunci când spunem „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Cerem Tatălui ca „harul Lui să ne ferească de ispitele, care întrec puterile n