Există oameni care se ivesc pe lume ca să le spună celorlalţi la ce e bună viaţa şi ce poţi să faci din ea.
Un asemenea om s-a postat, cu zece zile în urmă, la o oră de vârf, în staţia de metrou L’Enfant Plaza din Washington şi a început să cânte la vioară. Episodul a făcut deja vâlvă pe cinci continente, dar sensurile lui încă n-au pătruns în creierele noastre. Violonistul a petrecut 45 de minute la metrou, iar pe lângă el au trecut peste 1.000 de oameni. A stat aproape de un perete, cu o şapcă pe cap şi şi-a dresat vioara să plângă, să chiuie, să geamă, să murmure, să implore şi să sugereze pe rând disperare, flirt, iubire sau moarte. Şi-a aşezat la picioare cutia instrumentului şi a cerşit trei sferturi de oră. Ce? A, nu, nu bani, ci cu totul altceva: atenţie, timp şi minţi care încă se pot deschide spre frumos. Căci bărbatul de la L’Enfant Plaza nu avea probleme de întreţinere şi nu era un oarecare. Mai precis, era Joshua Bell, unul dintre cei mai talentaţi şi mai în vogă violonişti ai ultimului deceniu.
Newyorkezul Bell venise la Washington nu doar pentru o serie de concerte, ci şi ca să studieze o vioară din secolul al optsprezecelea, care îi aparţinuse cândva lui Fritz Kreisler. De fapt, lui Bell îi îmbobocise în gând ideea unui turneu Kreisler, în care să cânte doar compoziţii ale lui, la vioara lui. Abordat de „Washington Post“ pentru experimentul de la metrou, artistul a acceptat fiindcă şi pe el îl chinuiau aceleaşi întrebări: ce şanse are frumuseţea în mediul ostil al rutinei, ipocriziei şi ambalajelor falsificatoare? Cât din comportamentul nostru e autentic? Cât mai avem până când prejudecăţile şi stereotipiile vor înlocui definitiv esenţa? În trei sferturi de oră, timp în care a cântat şase piese de rafinament la o vioară care valora trei milioane de dolari, Joshua Bell a primit toate răspunsurile.
Nu-i vorbă, s-a a
