Ana Blandiana are dreptate: „libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului”. Paradoxul era numit de Saul Bellow la un simpozion despre dizidenţa interioară (concept lansat de Norman Manea, după lectura unei scrisori din închisoare a lui Havel): „în Est, eraţi arestaţi şi închişi, fiindcă dădeaţi glas opiniilor voastre, în vreme ce în Vest, poţi face câte declaraţii revoluţionare pofteşti şi nu te ceartă nimeni, dar nici nu te bagă în seamă. Aici nu erau pedepse şi de aceea nici seriozitate nu e. Libertatea, prin urmare, e un soi de glumă.” Aşadar, nu în descrierea societăţii totalitare stă meritul esenţial al cărţilor lui Norman Manea. Americanii au receptat cu un frison dezvăluirile şocante citite printre rânduri ori mărturiile directe, dar au ştiut să recunoască imensa cuprindere a perspectivei auctoriale. Nu întâmplător se vorbeşte în cronicile de peste ocean despre frumuseţea teribilă ce însoţeşte teroarea, despre adevărul emoţional care răzbate „nedeformat, spre cinstea autorului”, despre parabole biblice şi coşmaruri kafkiene care trimit la o lume unde prăbuşirea valorilor morale este un dat, iar această lume nu e doar o zonă anume, ci chiar Lumea. Gândirea slabă, descrisă de un Vattimo, cere o nouă privire, mai „amicală”, spre lumea aparenţelor, a procedeelor discursive şi a „formelor simbolice”. Norman Manea, naratorii şi personajele sale, cititorii săi, în cele din urmă, se situează în chiar pragul acestei priviri „mai amicale”, ghidaţi de gândirea naratorie sub imperiul căreia ficţiunea şi realitatea îşi dispută aceleaşi veşminte verbale. „Amical” înseamnă cunoaştere în plus, atenţie mărită, nu îngăduinţă; păsare în sens etimologic, de gândire apăsată (dacă păsarea românească vine de la pensare, a gândi, îmi place să cred că apăsarea e varianta atroce a nepăsării, a ne-gândirii). Savoarea şi calitatea excepţională, originalitatea prozelor lui