Deunăzi, într-un birou funcţionăresc, am trăit o scenă de toată frumuseţea, cu ramificaţii, aş spune, pînă în adîncurile mentalului nostru colectiv. Mi s-a cerut (politicos, trebuie să recunosc) să completez un formular complicat, cu zeci de întrebări şi anexe, între care nu lipseau şi cîteva legate de laptele pe care l-am supt de la mama. Am început să lucrez, concentrat, la o măsuţă, încercînd să ignor agitaţia unui băieţel de vreo 5 ani, venit, în mod clar, de la grădiniţă şi nevoit, probabil, să stea alături de mama sa pînă cînd (şi) ea îşi va fi terminat programul. Mama – o doamnă tînără şi voluminoasă – era, ca să zic aşa, funcţionara principală a locului, fiind secondată de o subalternă blazată, care scria ceva la un birou alăturat. Puştiul se dădea cu capul de toţi pereţii, zîmbind ştirb, în răstimpuri, la apostrofările materne – altfel, suficient de benigne: „Renato, stai cuminte că-l superi pe domnu’!“, „Renato, vezi c-ai să te loveşti şi-or să-ţi cadă şi ceilalţi doi dinţi din faţă – îţi aminteşti cît sînge ţi-a curs atunci!“, „Renato, te spun lu’ doamna educatoare şi nu te mai ia la teatru!“, „Renato, nu-ţi mai dau prăjituri!“ etc. etc. Din păcate, Renato vădea o insensibilitate structurală la observaţiile mamei-şefe şi, în scurt timp, sărea violent, cocoţat cu picioarele pe masa unde mă chinuiam cu interogatoriul birocratic. Mi-am văzut, stoic, de treabă, pînă cînd – slavă Domnului! – Renato, dezamăgit pesemne de tăcerea mea şi parcă puţin obosit, a plecat într-un colţ al camerei, studiind intens culorile şterse ale mochetei de instituţie bugetară. Nu am reuşit să mă bucur cu adevărat de binecuvîntata clipă de linişte, că, deodată, din zona puştanului, s-a auzit, cu deosebită claritate, vorba lui Caragiale în La Moşi, „o cadenţă de fagot“. Mama funcţionară a sărit ca arsă, pentru prima oară revoltată în mod sincer (am avut senzaţia!): „Vai de mine,