Accesul real la tratamentul medicamentos adecvat – o temă complexă şi incitantă, în care legitimitatea şi adevărul diferă din perspectiva categoriei implicate (pacienţi, autorităţi, medici prescriptori, producători sau distribuitori) şi ale cărei lacune şi controverse ne afectează nemijlocit pe fiecare dintre noi.
Premise: sistem public de sănătate manifest subfinanţat, piaţă farmaceutică sufocată de numeroase restricţii normative, cu impact social şi economic negativ
Constatăm de mai mulţi ani că statul român se zbate între „ciocanul” restricţiilor bugetare aplicabile inclusiv în domeniul sănătăţii şi „nicovala” garantării dreptului fundamental al cetăţenilor români la ocrotirea sănătăţii, instituit prin art. 34 din Constituţie. Aparent, austeritatea bugetară s-a impus, de vreme ce întreg bugetul sănătăţii, alocat în 2012 atât ministerului Sănătăţii cât şi Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (CNAS), a atins un firav procent de 4% din PIB. Din acest punct de vedere, România se situează detaşat pe ultimul loc al ţărilor europene şi cu mult sub media procentului alocat de acestea pentru sănătate (suntem totuşi alături de unele ţări africane mai sărace...).
Din bugetul sănătăţii aprobat prin Legea nr. 293/2011, medicamentelor compensate din fonduri publice (FNUASS sau bugetul Ministerului Sănătăţii) le revine circa un sfert, aşadar 1% din PIB (5,7 miliarde lei), corespunzător unui consum de medicamente în valoare de cca. 68 euro per capita (indicator care ne plasează, din nou, la coada oricărui clasament european).
În aceste condiţii vitrege, cu scopul de a asigura un minim echilibru bugetar între resursele alocate şi nevoile de tratament ale populaţiei, autorităţile publice au instituit pe piaţa farmaceutică un cumul normativ de restricţii şi sarcini fiscale, suportat cu precădere de producătorii locali sau