Trăim într-o țară unde oamenii cred că tot tot răul vine de la politică și politicieni, și că tot binele trebuie să sosească iarăși de la politică și politicieni – iar asta indiferent de personajele și partidele pe care unul sau altul le simpatizează ori antipatizează. Pentru români, politica face și desface totul, pe căi oculte, se-nțelege. Comparând apoi speranțele prost plasate cu rezultatele rele, singura concluzie care se poate trage este că întreaga clasă politică e ticăloasă. Și, politica fiind atotputernică, ajungem să ne vedem condamnați fără drept de apel sau să ne plasăm speranțele încă și mai prost, în figuri dubioase de mântuitori naționali.

Supradimensionarea politicii la noi nu trebuie să mire pe nimeni. Într-adevăr, la sfârșitul secolului XIX, modernizarea României s-a făcut împotriva reflexelor culturii noastre tradiționale – a fost impusă de o pătură subțire (în ambele sensuri) – și a avut efecte spectaculoase tocmai pentru că a fost opera principalilor politicieni ai timpului. Apoi, până la al Doilea Război Mondial, burghezia (adică pătura de locuitori ceva mai înstăriți ai orașelor) era formată mai curând din funcționari și practicanți ai unor profesiuni liberale, în special avocați (deci oameni în mare măsură dependenți de politic), decât din întreprinzători independenți și activi. Personajele lui Caragiale sunt mai toți amploaiați de un fel sau altul – și ele exercită asupra noastră o atracție literar perfect întemeiată. Prin comparație, personajele din nuvelele lui Slavici ne par neconvingătoare și neinteresante. Comunismul a adus cu sine o și mai mare îndepărtare de putere și de orice gând că poți schimba cumva lucrurile în societate: „politică” făcea doar o castă infimă, iar la urmă doar o singură persoană. Or, efectele acestei „politici” erau resimțite catastrofal de toată lumea – ceea ce întărea ideea că politica e (malefic) atotp