Or, utilizarea unor arme chimice fusese documentată de mult, între altele, de ziarişti francezi de la ziarul parizian Le Monde, care se deplasaseră la faţa locului şi suportaseră literalmente pe propria lor piele expresia chimică a brutalităţii trupelor regimului Assad.
Dar America lui Obama, sastisită după un deceniu de lupte antiteroriste, nu visează decât să se retragă durabil din toate teatrele de război din Orientul Mijociu şi ar vrea, ca atare, să evite orice nouă implicare în conflicte din regiune.
Prin urmare, Casa Albă a făcut tot ce i-a stat în putere spre a amâna recunoaşterea încălcării liniei roşii de către trupele guvernamentale şi a admite necesitatea revizuirii politicii SUA într-un conflict prelungit până acum, în special, de armele iraniene şi ruseşti livrate regimului Assad. Mai nou, a schimbat macazul.
Că Moscovei nu-i convine posibila voltă tardivă a politicii externe americane e clar. Şeful Comisiei de Politică Externă a Dumei s-a încumetat să declare pe reţele de socializare că informaţiile privind folosirea armelor chimice de către forţele lui Assad ar fi fost „fabricate”, deci contrafăcute „în acelaşi loc în care s-a minţit despre armele de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein”.
Dincolo de astfel de atacuri propagandistice imunde, ce pot face oare SUA în mod concret spre a-şi prezerva credibilitatea ameninţată de îndelungile ezitări ale administraţiei Obama?
Dilema puterilor occidentale ţine nu doar de oboseala de război americană, de încercarea de a se evita contrarierea Moscovei şi de a se promova implicarea ruşilor în rezolvarea unor probleme regionale, ori globale spinoase, ci şi de situaţia de la faţa locului. Unde există pericolul ca armele furnizate rebelilor să ajungă în posesia extremiştilor islamişti. Mai ales a celor din tabăra sunită.
Formula de compromis la