Mai văzusem câţiva străini şi înainte, însă atât de mulţi, venind cu grupurile în autocare, am văzut numai la mare.
Românii de pe litoral discutau în vara aceea invazia de nemţi şi de finlandezi ca pe un noroc: plaja era plină de străini, pe stradă se vorbeau limbi străine, copiii străinilor se bălăceau în apă. Erau oameni la fel ca noi, totuşi erau străini. Aveam ce povesti acasă! Nu erau ei extratereştri, dar fiindcă era pentru prima oară când puteam să mă întind pe nisip alături de nişte nordici şi să beau o bere lângă o masă cu străini adevăraţi, nu ruşi sau polonezi, aveam sentimentul că eu sunt extraterestru, că am în sfârşit acces la o lume care îmi fusese interzisă. Dacă în Bucureşti te întâlneai şi discutai cu un străin, trebuia să dai o declaraţie. În vara aceea, străinii umpluseră Litoralul. Vorbeai cu ei, te salutai la venire şi la plecare, erau zile când stăteai de dimineaţa până seara cu ei. Şi nu mai trebuia să dai declaraţii. Ce-ţi puteai dori mai mult? Norocul ce dăduse peste noi, cei care ne aflam în vacanţă la mare, era unul incomplet, deoarece străinii umblau goi şi pe mulţi nu-i deosebeai de ai noştri. Doar că erau mai graşi şi femeile lor mai albe şi mai pistruiate. A fi fost străin echivala pentru mine cu a fi cetăţeanul unor lumi care aveau să ne rămână pe vecie străine. Eu nu aveam să devin niciodată un străin. Eu eram veşnic românul care se uita plin de curiozitate şi de o admiraţie nedisimulată la străini.
Îi definea până şi faptul că pogorau doar două săptămâni printre noi, apoi urcau în autobuze şi se duceau definitiv în străinătatea lor. Străinul era cometa căreia puteai să-i adulmeci o clipă pulberea din coadă. Erau mulţi străini la mare? Mă întrebau ai mei, la sfârşitul vacanţei. Oho! Răspundeam, cu mândria celui căruia i se întâmplase pe neaşteptate lucrul după c