Din pacate, la mai bine de 20 de ani de la caderea comunismului, Securitatea a ramas invingatoare, iar cei pe care i-a strins cu usa trec drept singurii compromisi. Vina lor cea mai mare este ca nu si-au transformat marturia intr-o arma impotriva adevaratilor vinovati. Un subiect a tinut treaza, de vreo doua saptamini, atentia lumii culturale: asa-numita "deconspirare" de catre CNSAS a lui Ioan Grosan. Vad ca din cind in cind acest subiect revine periodic: mai plesneste cite o petarda, mai ies niste lucruri banuite, de nu chiar stiute de multi, la lumina, citiva editorialisti mai scriu bucurosi parca de compromisul la care unii au fost obligati si apoi lucrurile se sting de la sine, fara a deveni prilej pentru dezbateri serioase. Anul trecut, Adrian Marino a suferit un linsaj post mortem, ba chiar s-a gasit o minte suficient de isteata incit sa emita o ipoteza absolut imbecila: marele teoretician si-ar fi scris opera doar pentru a avea prilejul sa calatoreasca si sa se infiltreze, astfel, printre membrii exilului. Numai cineva care habar nu are ce inseamna sa stai cu ceasurile, zilele, lunile, anii in linistea bibliotecii putea scorni asa ceva. Cu ceva vreme in urma, a fi fost colaborator al Securitatii mi se parea de neiertat. Deh, elanul tineretii. Mi-am dat seama insa ca exista diverse grade ale vinovatiei. Una e sa fii ofiter si sa fortezi pe altii sa te slujeasca, alta e sa o faci din oportunism, arivism, egoism, razbunare etc. si alta sa nu gasesti taria de a respinge o propunere care vine in urma unor amenintari. Si mi-am mai dat seama si de faptul ca e imoral sa il judeci pe altul, cit timp nu ai fost pus in locul lui. Dar ambele premise, de bun simt, cred, pornesc de la o alta: indiferent de cit de dureros, neconvenabil, dur este, adevarul trebuie scos la iveala. Cu orice pret. Dar nu oricum. Pentru ca a mai da pe piata un nume care a pacatuit semnind o adez