Fragmentul se găseşte la limita dintre obiect şi semn, la limita dintre obiect şi simbol. Mai bine zis, fragmentul balansează între cele două. Obiectul se găseşte în domeniul sculpturii, simbolul, în domeniul semioticii. Fragmentul face două lucruri în acelaşi timp: trimite spre lucru, ca un simbol, şi face parte din el, pur şi simplu.
Aurelia MOCANU , Criza clastică, Editura Printech, Bucureşti, 2010
Un tors, în sculptură, este, simultan, o bucată ruptă dintr-un corp întreg şi un simbol al corpului. Fragmentul e tensiunea dintre ciobire, spargere, frîngere, prăbuşire, pe de o parte, care ţin de domeniul strict fizic al distrugerii şi al perisabilului, şi sugestie, aluzie, simbolizare, care ţin de domeniul semioticii. Simbolul, de altfel, aşa cum remarcă autoarea, apare prin fragmentare. „Simbolul“, etimologic vorbind, este un obiect spart în bucăţi, care devine un semn de recunoaştere cînd cel care îl deţine îl poate recompune după linia de ruptură. Acesta e motivul cel mai important pentru care studierea fragmentului în artă e semnificativă: aduce semioticii o contribuţie de care studierea textelor şi limbajului de rînd nu e capabilă.
Pictura pictează obiectul întreg, pe cînd sculptura are două capacităţi, diferite, opuse, antagoniste: ciocanul poate călăuzi dalta ca să sculpteze, dar poate şi să spargă. Sculptura este locul predilect al fragmentului: Renaşterea a educat publicul să admire sculpturile fragmentate ale Antichităţii. Sculptorii Renaşterii sînt cei care transformă sculptura de exerciţiu, mîna, braţul, torsul în obiecte destinate admiraţiei. Sculptura-fragment nu mai e privită drept ceva lacunar, ci drept ceva laconic. Imaginaţia e cea care întregeşte percepţia, intelectul complineşte ochiul. Limbajul însuşi favorizează fragmentul, prin sinecdocă, pars pro toto, atunci cînd spunem: „atîtea guri de hrănit“, „o ci
