Unul dintre grupajele volumului lui Caius Dobrescu (Odă liberei întreprinderi) a primit anul acesta, la Münster, un important premiu european. Un alt grupaj, apărut într-o revistă franţuzească, a avut şi el ceva succes. (Chiar dacă, spune autorul într-un poem, mesajul a fost înţeles otova, fără pic de umor, ca o critică radicală a capitalismului.) În ce mă priveşte, dac-aş putea, aş oferi şi eu o distincţie oricăruia dintre calupurile izolate ale plachetei. Dar despre asta, puţin mai încolo.

Momentan, vreau să mă opresc asupra unei chestiuni de context. Sunt tare curios cum va fi citită la noi Oda liberei întreprinderi. În viziune, acesta concurează recenta carte a Elenei Vlădăreanu, Spaţiu privat (care, din păcate, cu câteva excepţii, n-a făcut încă gaură nici în cer, nici în săptămânalele culturale). Ambele atacă direct imaginea lumii consumeriste de azi. Imaginea, nu lumea în sine. Ceea ce reprezintă deja un prag superior în raport cu etica mizerabilistă din poezia ultimului deceniu. Nici Caius Dobrescu, nici Elena Vlădăreanu n-au nimic personal cu cineva sau ceva. Instinctul de apartenenţă e, la amândoi, prioritar. Atât cât e, protestul se lansează din interior, iar scopul lui e unul exclusiv poetic.

Aici, e clar, Caius Dobrescu are un ascendent. Cultura lui teoretică e substanţial mai solidă. În toate direcţiile, de la aceea ideologică sau istorică la aceea literară, el pare să se simtă ca peştele în apă. În plus, experienţa lui în materie de asemenea formule inovatoare de şcoală, la urma urmelor, optzecistă e mai accentuată. Dobrescu ştie să construiască proiecte şi de la cald (ca participant la gherila canonică imediat postrevoluţionară), şi de la rece (ca universitar atent la tot ce mişcă în spaţiul occidental al ideilor). Dacă Oda liberei întreprinderi va rămâne prea puţin observată, lucrul se va datora tocmai acestor atuuri cu rol