Dirijorul şi compozitorul Sergiu Celibidache susţinea că înregistrările audio alterează spontaneitatea actului creator, că discurile „păstrează tot, numai esenţialul nu“ şi că adevărata experienţă a muzicii se conturează în momentul producerii ei.

Maestrul a fost astfel multă vreme neinteresat de înregistrarea operelor pe care le dirija. Pentru sutele de concerte create pe cele mai importante scene ale lumii, a ajuns să fie considerat unul dintre cei mai valoroşi dirijori ai secolului XX.

Celibidache s-a născut la Roman în 1912 şi a luat primele lecţii de pian şi compoziţie la Iaşi, însciindu-se mai târziu la cursurile de filosofie şi matematică ale Universităţii din Bucureşti. În 1936, pleca la Berlin pentru a studia la Academia de Muzică din acest oraş.

În 1945, devenea dirijor al Orchestrei Filarmonice din Berlin, înlocuindu-l pe directorul acesteia, Wilhelm Furtwängler, suspendat din funcţie din cauza suspiciunii că ar fi colaborat cu regimul nazist.

Până la întoarcerea lui în funcţie, în 1952, Celibidache dirijase peste 400 de concerte, impunându-se ca dirijor de excepţie, astfel că şi-a petrecut următorii ani la pupitrul câtorva dintre cele mai prestigioase orchestre simfonice europene: Orchestra Radio din Stuttgart (Germania), Orchestra Naţională din Paris (Franţa), Orchestra Simfonică Radio din Stockholm (Suedia).

Între 1960 şi 1962, a ţinut cursuri la Accademia Musicale Chigiana din Sienna - Italia, la Fontainebleau - Franţa, şi la München, unde a condus, din 1979 până la sfârşitul vieţii, Orchestra Filarmonicii din acest oraş. Celibidache a excelat în interpretarea compoziţiilor postromantice, în special a simfoniilor lui Anton Bruckner, precum şi a impresioniştilor francezi Claude Debussy şi Maurice Ravel.

Muzicianul a compus un Requiem, patru simfonii şi un Concert pentru pian şi orchestră. A fost onorat cu titluri prec